Entry for April 03, 2008

Orfeu ÅŸi bacanta

Nu voi încastra masivul roman Pământul de sub tălpile ei de Salman Rushdie (tradus la Editura Polirom, în 2003, de suculenta lingvistic Antoaneta Ralian) între fluturii speciali din insectarul prilejuit de rubrica Biblioteca stranie, întrucât el nu este neapărat straniu, ci doar excelent scris. Cine este pasionat de mitul lui Orfeu combinat în ramificaţii labirintice cu Dionysos şi bacantele sale, dar şi cu Tristan şi Isolda, plus mitoistoria modernă a metropolei Bombay, şi cine este obsedat ritualic de o temă tricefală, legată ombilical prin componentele ei de tipul dragoste-moarte-kenosis, are ce găsi aici. Povestea lui Ormus, Vina şi Umeed, precum şi a dantelăriei de personaje exotice din jurul lor, este croşetată fabulos în acest roman cu straturi. Eu punctez aici lectura minunată pe care am făcut-o, dintr-un motiv neobişnuit: deşi romanul acesta nu intră în categoria celor aşezate în rafturile extravagante ale Bibliotecii stranii, totuşi, AICI ŞI NUMAI AICI am găsit citatul care explică tocmai logica şi structura unei Biblioteci stranii. Iată citatul mai jos:
… în fiecare generaÅ£ie există unele suflete – consideraÅ£i-le norocoase sau blestemate, dacă vreÅ£i – care s-au născut pur ÅŸi simplu, fără nicio apartenenţă, care au venit pe lume semidetaÅŸate, fără legături strânse de familie, Å£ară, naÅ£iune sau rasă; s-ar putea să existe milioane ÅŸi miliarde de astfel de suflete, poate tot atâţia nonapartenenÅ£i cât ÅŸi apartenenÅ£i; poate că, până la urmă, fenomenul e o manifestare la fel de „firească” a naturii umane, ca ÅŸi opusul său, dar, în orice caz, e o manifestare căreia i s-au pus mai tot timpul piedici de-a lungul istoriei umanităţii ÅŸi căreia nu i s-au oferit ÅŸanse de dezvoltare. Åži nu numai atât: dar toÅ£i cei care preÅ£uiesc stabilitatea, care se tem de tranzitoriu, de incertitudine, de schimbare au ridicat un baraj solid de stigmatizări ÅŸi de tabuuri împotriva celor lipsiÅ£i de rădăcini, a acelei forÅ£e disruptive, antisociale, aÅŸa încât noi, în cea mai mare parte, ajungem să ne conformăm, pretindem că am fi motivaÅ£i de loialităţi ÅŸi solidarităţi pe care în realitate nu le simÅ£im ÅŸi ne camuflăm identităţile tainice sub pielea falsă a identităţilor ce poartă pecetea ÅŸi aprobarea apartenenÅ£ilor. Dar adevărul se strecoară în vise; singuri, în pat (pentru că noaptea suntem absolut singuri, chiar dacă mai doarme cineva lângă noi), ne avântăm, ne luăm zborul, plutim. Åži în visele cu ochii deschiÅŸi, atât cât ne îngăduie societăţile în care trăim, în miturile noastre, în arte, în cântece, îi celebrăm pe nonapartenenÅ£i, pe cei care sunt altfel, pe ostracizaÅ£i, pe bizari. Plătim bani grei ca să vedem ceea ce nu ne îngăduim noi să fim, ca să-i vedem la teatru sau la cinema, sau să citim despre ei în paginile unei cărÅ£i. Bibliotecile noastre, sălile noastre de spectacol spun adevărul. Despre vagabonzi, despre asasini, despre tâlhari, despre inadaptaÅ£i, despre proscriÅŸi, delincvenÅ£i, diabolici, păcătoÅŸi, nomazi, gangsteri, fugari, adevărul despre măşti; dacă nu am recunoaÅŸte în ei năzuinÅ£ele noastre neîmplinite, nu i-am inventa întruna, în orice loc, în orice limbă, în orice epocă.