Archive for martie 2008

Entry for March 12, 2008

martie 12, 2008

Bulgakov şi Margarita


Ceea ce l-a decis pe Mihail Afanasievici Bulgakov să o conjure şi convingă pe Elena Sergheevna să îi devină a treia soţie şi să renunţe la bărbatul ei dintâi a fost un inel alchimic cu multe mărgăritare, pe care l-a cumpărat de la o bătrână contesă ruinată. Aceasta îi explicase că respectivul inel avea puteri magice legate de tăria şi nemurirea iubirii şi că unul dintre mărgăritare provenea chiar dintr-o cruciuliţă preţioasă care îi aparţinuse cândva lui Rasputin. Mihail Afanasievici i-a oferit inelul Elenei Sergheevna, ca un fel de legământ tainic şi vrăjitoresc. Elena a acceptat, la rându-i, darul ca o vrăjitoare profesionistă: îl purta numai în nopţile cu lună plină. Într-una din aceste nopţi l-a şi pierdut, dar l-a regăsit a doua zi, sticlind pe fundul unei băltoace lăsată de ploaie. Se pare că inelul a dispărut din nou, prin 1950, la zece ani de la moartea lui Mihail Afanasievici, şi că nu a mai fost regăsit niciodată. Pe patul de moarte (în 1970), Elena Sergheevna nu şi-a dorit altceva decât să mai poarte o singură dată inelul cu pricina, însă dorinţa ei nu a fost împlinită, întrucât nu era cum. Gurile rele spun că Stalin însuşi, aflând de inelul cu pricina şi de faptul că fusese achiziţionat de Bulgakov (un scriitor care îl intrigase pe mustăciosul tigru Stalin în asemenea măsură încât dictatorul adora să îl terorizeze printr-o spaimă şi, în acelaşi timp, printr-o fascinaţie insidioasă pe care o exercita asupra lui Mihail Afanasievici) ar fi făcut în aşa fel încât inelul să fie sustras de la Elena Sergheevna. Gurile bune spun că rudele bătrânei contese ar fi fost cele care au făcut ca inelul să se întoarcă la familia de drept. Alte guri spun că duhul lui Rasputin ar fi făcut ca inelul să fie pierdut o dată pentru totdeauna. În ce mă priveşte, pot să spun doar că am visat, în 2005, acest inel (pe când mă aflam la Moscova tocmai în căutarea personajelor din Maestrul şi Margarita): iar visul meu arăta că inelul i-a fost dăruit lui Mihail Afanasievici de către … Woland. Enfin, mai circulă încă o legendă: aceea că inelul se găseşte îngropat în partea stângă a pietrei de la mormântul Maestrului Bulgakov şi al Margaritei sale Elena, din cimitirul Novodevicie.

Reclame

Entry for March 11, 2008

martie 11, 2008

Câinele lui Mozart şi pisica lui Cortázar

Legenda câinelui lui Mozart o ştie toată lumea: jivina cu pricina ar fi stat trei zile la şi pe mormântul lui Mozart, urlând a pustiu şi a dezolare în onoarea stăpânului său. Nici măcar nu îl chema Amadeus sau Wolfi ! Dar despre pisica lui Julio Cortázar se ştie mult prea puţin sau aproape nimic. Aşa că îi voi spune eu povestea acum.

Cortázar a găsit pisica respectivă, o maidaneză, pe străzile Parisului, rătăcind el noaptea prin baruri de unul singur. În ultima perioadă de viaţă, Cortázar era depresiv şi incompatibil cu restul lumii. Moartea celei de-a doua soţii, Carol Dunlop, îl izolase în mod previzibil atât de oameni, cât şi de sine. Doar cu pisica Flanelle mai stătea la poveşti. Această jivină se numea într-adevăr Flanelle, dar mai avea un nume de taină, anume Maga, precum tulburătorul personaj feminin din romanul Rayuela (Şotron). Din câte se zvoneşte, pisica Maga (prefer acest al doilea nume al ei) era psihopompă, ceea ce nu era puţin lucru, drept care Cortázar încerca prin intermediul ei să intre în contact cu duhul lui Carol Dunlop. Cum anume, nimeni nu ştie! La moartea lui Cortázar, pisica Maga a dat într-adevăr târcoale mormântului, dar nu a procedat asemeni câinelui lui Mozart, adică nu a devenit făţiş vizibilă şi nici nu a miorlăit. Pur şi simplu a stat prin preajmă, apoi a rupt-o la sănătoasa, printre alte lespezi de morminte. Cei care au fost la înmormântarea lui Cortázar au mărturisit mai târziu că pisica a mai fost zărită din când în când pe Pont de Arts şi pe Boul’ Saint Mich’, două din locurile preferate ale stăpânului său.

În ce mă priveşte am avut, la rându-mi, o experienţă aparte cu pisica Flanelle sau Maga, pe care am întâlnit-o la Buenos Aires, într-o librărie uriaşă, cu mai multe etaje, unde se găsea şi o expoziţie de fotografii în memoria lui Julio Cortázar. Într-una din fotografii, scriitorul era în braţe cu pisica sa, iar aceasta părea chiar că iese din imagine. M-am apropiat de poza cu pricina, ca să fiu fotografiată alături de cele două celebrităţi, scriitorul şi pisica lui, şi atunci, brusc, am simţit cum una din labele jivinei îmi atinge obrazul. Puteam să jur că…

Entry for March 09, 2008

martie 8, 2008



Ferparele materne

biblioteca stranie (9)


De ce acela care nu ştie să nădăjduiască nu ar şti neapărat nici să vorbească? Întrebarea mea îşi are tâlcul ei: microromanul experimental Verbele auxiliare ale inimii, semnat de Péter Esterházy (în transpunerea românească a Aneimaria Pop, cartea fiind apărută mai întâi la Institutul European, apoi la Editura Curtea Veche) este prefaţat de un motto aparţinându-i lui Wittgenstein: „Ştie să vorbească doar acela care ştie să spere, şi invers.” Este nădejdea strict legată de actul vorbirii? Vom afla, poate, citind romanul lui Esterházy, pe care îl discut aici, fiindcă este un text inclusiv literal straniu, fiecare pagină fiind tehnoredactată ca un ferpar; în plus, este vorba despre un text care, pe lângă partitura originală a autorului de drept, conţine în mod programatic citate din scriitori celebri care îl secondează ajutându-l pe Esterházy: este vorba de o puzderie de autori maghiari, apoi de Bataille, Borges, Camus, Cehov, Handke, Kataev, Lautréamont, Mallarmé, Musil, Apostolul Pavel, Pascal, Rimbaud, Sartre, Tolstoi, Trakl şi, fireşte, Wittgenstein.

Chemat să asiste la agonia şi moartea mamei sale, apoi să participe la ritualul de înhumare şi doliu, un bărbat matur îşi rememorează şi retranscrie viaţa în hălci de carne crudă şi în fâşii macerate sufleteşte, concepute ca nişte flash-uri febrile. Textul este când delicat şi diafan până la sfâşiere, când brutal şi feroce până la muţenie. Este o carte extremă, poematică mai degrabă, decât construită printr-o epică stringentă, care începe şi sfârşeşte printr-o rugăciune pulverizată.

În faţa morţii există întotdeauna o formă de vinovăţie: Péter Esterházy înclină să creadă că această culpabilitate este, fireşte, metafizică, dar şi una concret-fizică, deşi confuză. Respiraţia şi viaţa celorlalţi, în timp ce un altul moare (indiferent cine ar fi el), conţine o formă de vinovăţie insidioasă: toate mecanismele vieţii continuă să înflorească, pentru unul, în timp ce aceleaşi mecanisme se întrerup abrupt, visceral şi grotesc pentru altul. Furia şi duioşia sunt, de aceea, simţămintele unui spectator implicat al morţii celuilalt. Dar şi unii şi alţii sunt cu toţii nişte canibali psihici: iar actul acesta de canibalism se consumă continuu, a-l devora pe celălalt sau a fi devorat de celălalt, astfel se pune chestiunea, fie că este hamletian rostită sau nu. Între forme mai mult sau mai puţin acute de violenţă şi forme mai mult sau mai puţin vagi de călugărie, aşa se desfăşoară viaţa – din punctul acesta de vedere cartea lui Péter Esterházy are alură de verset şi în acelaşi timp seamănă cu un mini-dicţionar de povăţuiri având ca temă dimensiunea mortido şi a vidului mărunt, cotidian (stimulat de vertijul extincţiei). Mama moartă se prechimbă într-un soi de „mort-univers” care nu poate stârni decât meditaţii şi cogitaţiuni intense, adunate într-un epitaf complex, alcătuit din mai multe straturi. Întrucât Verbele auxiliare ale inimii este un tensionat epitaf cu ramificaţii pierdute, de aceea este şi dificil de desluşit această carte şi de livrat pentru cititor. Există, în făptura umană, o formă de văduvie dinainte de văduvie, un doliu de sine şi de ceilalţi independent de moarte şi de contextul ei: moartea nu face decât să provoace o asumare lucidă a ceva buimac ce deja există oricum în om, a unei pierderi neloaiale de sine, a unei înstrăinări cărunte încă de la naştere. Amintirile bântuie şi ele hai-hui, cu efect de bisturiu moale, comiţând disecţii în racurci. Dar, iată, că am început deja să scriu precum Péter Esterházy, aşa că e mai corect să spun doar atât: citiţi Verbele auxiliare ale inimii!

Şi acum fragmentul meu favorit din carte: „Nu aveam ce să ne spunem unul celuilalt, nu aveam ce să spunem nimănui, nu aveam ce să gândim în sinea noastră. Şi n-am apucat să ne alinăm starea prin recunoaştere şi mărturisiri, recunoaşterea că nu putem să ne ridicăm la înălţimea propriului nostru doliu, că nu suntem uimiţi de obrăznicia supravieţuirii, că toate acestea nu ne dor îndeajuns; acest lucru, micimea noastră, care n-a dat importanţa cuvenită acestui ceva, abia dacă era de suportat. Pentru că viaţa depinde de forme, iar formele sunt din ce în ce mai puţine. Ne murdărim aici, în noi, singuri, lăsaţi de izbelişte.” Dixit.

Entry for March 07, 2008

martie 6, 2008


ruxandra cesereanu & cosmin perţa


coborârea la cer


fiindcă eram fetiţă şi nu purtam pantaloni orice înălţare la cer era interzisă

îşi puse mâinile amândouă, o palmă lipită de alta

în cap un semafor roşu-n genunchi într-o pivniţă cu floarea soarelui

şi le puse aşa, pe pământul călduţ şi cleios care i se scurgea printre degete

rugăciuni pentru gângănii şi orătănii cu dumnezeu în burtă

şi apoi: podul palmelor atinse uşor creştetul

îngerii păzitori cu unghii lăcuite scrijeleau în hiacinţi

pentru ca deodată să se desfacă şi să bată tare din aripi

hai sictir, du-te la ospiciu, înălţarea la cer e o coborâre la cer.

nu era nimic de văzut acolo în ziua aceea

limba-mi ieşise afară cu broboane de staniol

aripile moi, de carton, loveau ritmic aerul cald,

aripi pe rotile înşurubasem la glezne să mă arunc cu capul în jos

nu era nimic-nimic de văzut acolo în ziua aceea

ronţăiam fluturii ca pe nişte seminţe prăjite la un meci de fotbal

hap-hap, face vântul trecând prin aripă,

părul meu se dădea pe balansoar şi îmbrăca statuia lui hristos

la rio de janeiro

nimic, o mână lungă, osoasă, înfiptă în cer

pe tobogan lunecuşul era al naibii de la văzduhul cremos.

puţin câte puţin pielea capului i se întinse cu mult deasupra figurii

din neverland nu-i greu să te striveşti de ciment ca o pungă de gheaţă

s-a umflat tare, ca un balon plin de oase, fără să crape

ciocuri de păsări cu amfetamină în pori

iar corpul i se scurse din piele lent, ca o apă

sinucigaşii sunt dantelărese cronice ale căderii cu repezitorul

şi iarbă a crescut peste tot înainte să atingă pământul

vai vai, m-am preschimbat într-o injecţie umană cu picături letale.

precizari

1. am scris acest poem impreuna cu cosmin, acum vreo zece luni, pe o terasa deasupra clujului, supravegheati in experimentul nostru poetic de catre ieseanul serban axinte, amuzat foc, tot el fiind si cel care ne-a sugerat titlul si ideea poemului (noi voisem o urcare la cer, dar coborirea la cer ni s-a parut mai adecvata in cele din urma).

2. atit cosmin, cit si eu, am scris deodata, in paralel, fara sa ne vedem versurile, doar la sfirsit mixindu-le, unul cite unul. la o zi dupa acest experiment am scris impreuna un alt poem, de alta factura, mult mai amplu, dar pe acela nu il voi publica decit in volum, alaturi de poemele scrise impreuna cu andrei codrescu.

3. cosmin a fost unul dintre participantii la primul meu atelier de scriere creatoare pe poezie, in 2003, la phantasma. era aproape format ca poet, asa ca venise la atelier mai mult din curiozitate. dar de aici a pornit prietenia noastra poetica.

4. imaginea insotitoare ii apartine lui sevan szekely (fiul cel mare al prietenilor mei din studentie, kristina si roland). i-am fost un soi de „magiciana” in copilarie lui sevan (numele lui este armean), si iata-l acum, la 19 ani, student la arte plastice in bucuresti.

Entry for March 05, 2008

martie 5, 2008

Astăzi am lansat şi la Clujeusis cartea lui Alin M despre întretortura de la Piteşti, în mediu oficial istoric, apoi am fugit la cafeneaua Insomnia ca să prezint cu trupa, încă o dată, pentru presă şi boemi, volumul de povestiri Anunţuri mortuare în Re major. Aveam oarecari temeri, fiindcă editorul şi o parte din trupa însăşi (Claun Grup) erau dornici de show, de exhibiţionism în doză măcar minimală, editorul fluturase ideea unui sicriu real din care să iasă cărţi (ori chiar unul din autori sărind din sicriu şi răcnind o ţipuritură moroşenească), iar cei mai cu poftă parodică din Claun Grup propuseseră o colivă ultra-aromată pe care să o ingurgităm în cafenea. Până la urmă s-a renunţat la riscurile acestea, măcar pentru faptul că trebuiau calmate presimţirile mele cum că am putea fi taxaţi drept satanişti, necrofori-necrofili-necrofagi; şi trebuia temperat aerul meu de cobe-şefă că prea miroase a drăcovenie gen Macbeth (y compris toate superstiţiile aferente) etc. Era un fum în cafenea de tăiat cu vreo cinci fierăstraie, iar trupa părea să fie puţin sfioasă ori moleşită, în timp ce lumea adunată aştepta teatralitate şi spectaculos, buline de carnaval etc. În urmă cu doi ani lansasem cartea comună cu reportaje sociale şi proză neorealistă despre viaţa la bloc taman cocoţaţi pe un bloc de 4 etaje, drept care toată presa venise să ne vadă şi să ne tragă în chip. Iar acum se aştepta tot un astfel de show de la noi. Până la urmă am stat la taclale, trecând pur şi simplu microfonul de la unul la altul. Adevărul este că volumul acesta (din cele 5 publicate până acum cu studenţii mei) este cel mai ambiţios, încercând să fie proză pură. Şi tot adevăr este că respectiva carte a Anunţurilor mortuare în Re major a ieşit mai degrabă ca un Cimitir de la Săpânţa adaptat la firea năstruşnic-intelectuală a participanţilor la experiment. Editorul ne-a lansat o altă provocare, pe care o schiţasem şi eu acum un an şi ceva: ca după volumul acesta, în caz că iese cu brio şi cât de cât valid esteticeşte, să debităm şi nişte Anunţuri matrimoniale! Dar mie nu-mi stă mintea la vreo replică narativă matrimonială, ci la altceva: mă întreb ce va fi peste 3 ani când Povestirile Doniazadei, pe care le-am urnit de două sâmbete încoace la atelierul de proză din cadrul Phantasma, vor fi aproape gata (dacă vor fi) de scos în lume. Oricum, sâmbăta aceasta este prima în care începe ritualul poveştilor. Şi mai ales ascultatul lor. Despre cartea care va fi cândva, ei, bine, om trăi şi om vedea. Poate nici blogul mesmeic nu va mai exista până atunci, cine ştie!

Entry for March 03, 2008

martie 3, 2008


dantela roşie



de ce oare aş vrea să spintec pielea ta ca pe o dantelă roşie

de ce oare aş vrea să îţi ating creierul

să-l ţin în mâini şi să-i spun iată-te în sfârşit iubitule

de ce oare aş vrea să înghit singurătatea ta ca pe o carne crudă

de ce oare l-aş căuta pe dumnezeu doar ca să-i smulg unghiile una câte una

de ce oare aş vrea să-ţi pipăi genele

doar ca să mă-ncredinţez că am contact sexual cu un înger

de ce oare vorbesc ca o femeie pierdută şi prăbuşită sub felinare.

Entry for March 01, 2008

martie 1, 2008

Vietatea

despre criza de a fi şi de a rămâne biped(ă)

biblioteca stranie (8)



O femeie (vânzătoare la parfumerie, maseuză erotică, prostituată de lux sau, dimpotrivă, mizeră) se preschimbă în porc (în scroafă, mai exact – oricât am râvnit să evit acest cuvânt, nu a fost posibil!), drept care, la asemenea experienţă extravagantă îşi transcrie metamorfoza pe îndelete (succint şi concentrat, acesta este subiectul microromanului Schimbarea la trup, Truismes – în original, al autoarei Marie Darrieussecq, cartea fiind tradusă de Claudiu Constantinescu la Editura Pandora-M). Cu metamorfozele nobile şi ignobile, cititorii sunt deja obişnuiţi din tot soiul de texte parcurse la diferite vârste: dar cazul emblematic, pentru secolul XX, rămâne cel al kafkianului om-gândac Gregor Samsa. Există chiar un basm românesc arhicunoscut unde făptura umană e preschimbată (prin vrăjitorie) în porc, atâta doar că acolo porcul este chiar masculin, nu e scroafă! (şi va redeveni om, în happyend). Deşi preschimbarea îşi are, în mod previzibil, stazele ei decăzute şi dizgraţioase în microromanul franţuzoaicei, preschimbata nu îşi regretă deloc metamorfoza.

Mai întâi intervin tulburări intime, apoi survine îngrăşarea consistentă, trupul apetisant luând-o razna. Eroina începe să aibă vise absurde, pofte şi greţuri, sindromul este de femeie însărcinată, dar dezagreabilă în chip progresiv. Dexterităţile ei sexuale, sunt, însă, tot mai apreciate „porceşte” de clienţii parfumeriei. Nota bene, ciudăţeniile nu s-au sfârşit deloc: printre altele, începe să ingurgiteze flori. Posteriorul devine principala ei dimensiune corporală (de trai şi de eros), pofta sexuală o locuieşte continuu, e o suprafemeie (scroafă) care îşi domină libidinal bărbaţii. Metamorfoza eroinei se dovedeşte departe de a fi luat sfârşit: erupţii nesfârşite pe piele, apariţia unui al treilea sân (în curând, femeia-porc va fi dotată cu şase mameloane), pilozităţi rebele şi alte curiozităţi epidermice o fac să se perceapă monstruos: încă nu este limpede, totuşi, ce dihanie se sălăşluieşte în ea, dar un „aer porcin” începe să se ghicească şi să se adeverească atunci când îşi dă seama că are predilecţia de a staţiona, ca relativ făptură umană, în postura patrupedă. Dieta se preschimbă la rându-i: cartofi cruzi, castane şi ghindă. Este macerată de solitudine (chiar şi la spovedanie când se duce): este o „străină” (în sens existenţialist moştenit, ca să zic aşa), o alienată şi o incompatibilă cu lumea. Iar de articulat cuvinte îi vine tot mai greu şi mai rar. Femeia apetisantă de odinioară a devenit o masă de carne (dotată, în plus, şi cu o coadă de purcel!): carne informă, dornică să stea în noroi, la soare, şi să fie lăsată în pace. Vietatea fată, la un moment dat, inclusiv şase purcei, deşi este încă om; trăieşte cu cloşarzii, o vreme, ajunge la ospiciu (devine canibală, hrănindu-se cu trupurile putrefacte ale psihiatrilor !). Viaţa eroinei nu este narată patetic, ci cu un umor negru bine dozat, de aici lectura lizibilă, fără riscul vreunei alergii a cititorului în faţa preschimbării animalice, de cocină. Eroina ajunge animal de banchet orgiastic în preajma unui politician versat devenit şeful statului: oamenii bănuiesc că femeia a devenit mutant din pricina reziduurilor nucleare (în acest punct, microromanul Mariei Darrieussecq are ramificaţii de satiră politică destul de copioasă). Devine companioana purcică a unui preot şi mag african, care încearcă să o retransforme în femeie (utilizând tot soiul de preparate misterioase, între care praful din corn de rinocer), apoi ajunge pe mâna unui exorcizator paranoic.

Eroina nu este singurul hibrid umano-animalic, aşa că îşi întâlneşte perechea arhetipală într-un elegant şi rasat bărbat-lup (de care se îndrăgosteşte tocmai fiindcă îl surprinde preschimbându-se în animal), iar cuplul este exotic: femeia-scroafă şi licantropul! Chestiunea pe care o pune în acest punct autoarea este una charismatică şi estetică: inclusiv în aceşti hibrizi ar putea exista o formă de splendoare, întrucât, viril-blănos-argintiu, bărbatul-lup i se revelă femeii-scroafe a fi încarnarea frumuseţii (chiar dacă el este, vrând-nevrând, un devorator în serie, pentru a-şi satisface identitatea licantropică). Cuplul va fi dizolvat atunci când autorităţile vor surprinde apogeul metamorfozei animalice, drept care licantropul va fi împuşcat (mai apoi împăiat şi expus la Muzeul de Istorie Naturală), iar scroafa va fi depusă la Grădina Zoologică, de unde, finalmente, va evada. Ea este deja un porc, dar unul care continuă să gândească asemenea unui om, chiar dacă nu se mai simte firesc şi coerent printre oameni. Lumea porcilor este mai adevărată şi mai simplă. Şi merită aleasă (sau, mai exact, merită a fi inclusiv destin) – e o idee pentru care pledează eroina.

Schimbarea la trup este un roman-fabulă şi un text despre criza de a fi şi de a rămâne om. Trăim (ce loc comun!) într-o uriaşă Grădină Zoologică, unde excitanta supravieţuire darwinistă este desuetă deja. Discursul eroinei Mariei Darrieussecq este pro-porcin (şi nu anti-rinocerizant, precum cel al lui Eugen Ionesco în celebra sa piesă absurdă), întrucât şi numai pe jumătate rămânând om poţi fi mai om decât aşa-zişii oameni reali cu trupuri normale (dar corupţi, mercenari, ipocriţi, etc.) Să fie o lecţie de viaţă minimală sau maximală? Ghirlandă retorică şi atâta tot! Bildungsromanul unei „scroafe”?

Schimbarea la trup este o carte care materializează psihanalitic una din fantasmele-cheie ale bărbaţilor, aceea că femeile sunt târfe. Construcţia în straturi şi implicit deconstrucţia (acestei fantasme) izbutită de Marie Darrieussecq este, însă, una (auto)ironică. Autoarea duce fantasma până la capăt (cu tot ceremonialul de lascivităţi previzibile, dar şi bemolate de umor negru), şi, în acelaşi timp, ironizează printr-un grotesc de circ tocmai psihanaliza. Nu în zadar cadavrele psihiatrilor din ospiciul unde ajunge eroina-scroafă vor fi devorate printr-un gest firesc de canibalism (deloc ritualic). Finalmente, nu în zadar, eroina noastră alege să rămână scroafă (într-o pădure), departe de oameni, de tabieturile, metehnele şi ticurile lor (ironia autoarei are aici inclusiv gheare de zgâriat şi ţepuşe de împuns feministele!). Când îşi aduce aminte că, pe jumătate, mai este încă om, cel mult eroina priveşte la televizor!

Schimbarea la trup este o carte destul de bună şi atâta tot (id est – su
biectul este mai captivant decât stilul în care este scris microromanul). Am optat cu greu pentru un citat. Enfin, iată-l (pasajul se referă la o secvenţă de dragoste în care femeia-scroafă încearcă să-l îmblânzească pe licantrop): „I-am vorbit despre stepă, despre zăpezile de vară din taiga, despre pădurile din Galia, despre Gévaudan, despre colinele basce, despre stânele din Cévennes, despre ţinuturile sălbatice ale Scoţiei, apoi despre ploaie şi despre vânt.
I-am făcut lunga listă a fraţilor săi morţi, cu numele fiecărei haite. I-am vorbit despre ultimii lupi, aceia care trăiesc ascunşi printre ruinele din Bronx şi de care nimeni nu îndrăzneşte să se apropie. I-am vorbit despre visele copiilor, despre coşmarele oamenilor mari şi despre Pământ„. Dixit.