Entry for March 31, 2008

Fetiţele şi fetele care am/au fost odinioară


Nu am avut perspectiva infernală şi promiscuă asupra vieţii la bloc (eu fiind trăitoare la bloc, de la naştere până în zilele noastre) decât după ce am intrat în adolescenţă: jenă, lipsă de intimitate corporală şi psihică, haos, comuniune silită şi pervertită etc. Până la 15 ani, însă, viaţa mea la bloc a oscilat între a fi un Palat al minunilor sau o Curte pitorească a Miracolelor ori o Agora improvizată. Totul a depins de fapt de mulţimea copiilor de vârsta mea şi mai ales de mulţimea fetiţelor şi a fetelor din acel bloc, cu care aveam ce împărtăşi. Pentru că la parter locuia Hanelore cea zveltă, florală şi binecrescută, care ştia să spună poveşti aromitoare şi să-mi împletească părul în cozi; tot la parter locuia Antonela, cu ai cărei părinţi erau prieteni părinţii mei, drept care uneori săream direct din curte pe fereastra de la bucătărie a Antonelei, ca să mănânc ceva, orice; la etajul doi stătea Corina, cea care mi-a arătat întâia dată ce înseamnă un casetofon şi muzică bună de puştoaică – în plus Corina învăţa foarte bine, era premiantă, aşa încât eram lăsată în preajma ei măcar pentru faptul că aş putea deprinde şi eu oarecare aplecare spre învăţătură (mai exact către matematici), ca să nu mă mai joc cât era ziua de lungă; la etajul trei locuiau Carmen şi încă o Corină şi, deşi nu eram foarte apropiată de ele, comunitatea noastră de fete înrudite ca vârstă îşi spunea cuvântul; la acelaşi etaj cu mine locuia Lili, or, mama lui Lili făcea nişte plăcinte cu magiun pe care încă nu le-am uitat – când îmi venea cheful, săream pur şi simplu balconul la Lili, fie ca să o trag de păr şi să o aud cum se smiorcăie, fie ca să mănânc nişte plăcinte, fie ca să mă uit la televizor; la etajul cinci locuia Danuta, aghiotanta mea, cu care mă plimbam până pe la zece seara pe malul Someşului, iar la miezul nopţii ieşeam la fereastră unde prelungeam discuţiile, pufăind câte o ţigară improvizată aiurea din paie – mă mai duceam la ea şi ca să ronţăi castraveciori pipăraţi, făcuţi după o reţetă specială; la etajul şase locuiau două austere surori unguroaice, Melinda şi Bobi, care stăteau mai mult în casă decât pe-afară; la etajul nouă locuia Henrieta, care avea o păpuşă uriaşă, de un metru înălţime, păpuşă care mergea de una singură şi vorbea, drept care adăstam în apartamentul Henrietei ca să vedem ciudăţenii – aici se mai găseau papagali, hărţi uriaşe ale lumii, cărţi magice de joc şi tot felul de alte lucruşoare speciale. Nu în ultimul rând la etajul zece, cum ar veni, se găsea uscătorul unde urcam vara pentru a privi lumea prin binoclu şi pentru a alerga periculos pe acoperişul blocului. Dar edificiul în care locuiam avea şi destui băieţi, unii mai potlogăreţi, alţii mai indiferenţi, alţii cusurgii ori, dimpotrivă, meseriaşi într-ale vieţii, cum le spuneau fetele. Ce vreau să spun este că blocul nostru a fost o adevărată mană cerească în perioada copilăriei şi chiar a adolescenţei, măcar pentru faptul că am avut acces la o grămadă de vieţi şi poveşti cu bucle în timp, a căror desfăşurare a făcut adesea deliciul meu. Percepeam edificiul în care locuiam ca pe un turn stratificat în labirinturi la vedere, care se vărsau unele în altele. Nu mai contau nici zgomotele neplăcute, nici certurile dizgraţioase, nici inundaţiile, nici scorojeala zidurilor, nici spaţiul minim de trai. Îmi plăcea să degust camerele-chilii şi percepeam nu arareori lucrul acesta ca pe o călugărie binevenită. Aveam cât se poate de limpede senzaţia de cuib, pe care o casă uriaşă de oameni nu mi-ar fi putut-o da. Eram copil născut şi crescut la bloc, prin urmare nu puteam avea deprinderi legate de spaţii largi, nu aş fi înţeles în ruptul capului zenitul, de pildă, ci îmi plăceau înghesuiala, chirceala moale, senzaţia de cocon. Mă simţeam apărată la bloc. Eram protejată tocmai de spaţiul mic, limitat, în care ce altceva puteam să fiu decât un fetus umblător! Sau o călugăriţă pitică! Circulam, apoi, după cum s-a văzut deja, cu obişnuinţă şi firesc, prin apartamentele mai multor familii, nici măcar nu mai intram pe uşă întotdeauna, ci săream direct pe balcon sau pe fereastră. Lucrul acesta îmi dădea senzaţia de spiriduş, care se poate strecura prin orice fel de deschizături. Curioasă, iscodeam pe unde puteam, chiar şi acolo unde nu aveam acces întotdeauna. Vara, când ploua, ocupam cu o şleahtă de fete şi băieţi casa scărilor, unde ridicam corturi din pături şi jucam cărţi: corturile acestea erau tot o formă de a interioriza blocul în care locuiam. Ne plăcea înghesuiala, atingerile nesexualizate încă pe vremea aceea, ascuţimea vorbelor de şagă. În spatele blocului, pe o grămadă de pietre de construcţie, improvizam echipaje de astronauţi ori scafandri şi imitam nişte seriale la modă (Planeta giganţilor sau Pierduţi în spaţiu, de pildă). La începutul adolescenţei, comuniunea şi colectivitatea s-au mai franjurat, dar încă aveam odăi de întâlnire între fete şi poveşti cu nemiluita, mişcându-ne prin bloc precum nişte viitoare sirene. Apoi, brusc, nevoia acută de intimitate şi-a cerut drepturile şi viaţa la bloc a devenit o povară: dizgraţioasă, umilitoare, frustrantă, jenantă, mutilantă, sufocantă etc. De aici începe, prin urmare, un alt capitol. Cât despre fetiţele şi fetele de odinioară, doar despre câteva mai ştiu astăzi ceva: una a ajuns o matroană impresionantă, din care doar ochii ei frumoşi de anţărţ mai dau semn că grăsimea nu i-a sufocat sufletul şi mintea; o alta, cea mai ascetică şi încuiată, este astăzi o performantă intelectuală tehnică tocmai la Paris; o alta, cea mai-cea mai-cea mai dragă mie odinioară, a înnebunit şi îşi duce zilele menţinându-se cu greu la limita realităţii şi a presupusei normalităţi. Henrieta a ajuns în Australia încă din timpul regimului comunist, iar una dintre Corine e măritată cu un uriaş din Alaska. Despre celelalte fetiţe şi fete nu mai ştiu nimic, vremea le-a înghiţit complet.

Reclame

57 răspunsuri to “Entry for March 31, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    pictura insotitoare este ambigua in ceea ce priveste identitatea autorului-autorilor ei. unii cred ca pictura ii apartine lui Remedios Varo, altii ca e a lui Paul Delvaux, iar altii spun ca Remedios V si Paul D au pictat impreuna, in acest caz. nu stiu. dar ea se potriveste cu textul meu.

  2. Corina Says:

    ce zile frumoase! oricit de nenorocita a fost perioada aceea din unele puncte de vedere, am avut o copilarie faina. joaca multa. e asa un pacat ca oamenii mari uita cum sa se joace.

  3. Mesmeea Says:

    spre norocul nostru, nu chiar toti oamenii mari au uitat sa se joace. unii doar asta fac.

  4. filodroll Says:

    frumos text. fara sa vreau sa fiu indiscret, ci mai degraba curios, spuneti-mi, ce suprafata are apartamentul in care locuiti astazi si ce suprafata avea cel in care ati copilarit? 🙂

  5. Mesmeea Says:

    ce intrebare ciudata! dar am sa va raspund la ea – am copilarit intr-un apartament de 50 metri patrati, unde locuiam cu parintii mei (vietuiam 3 fapturi, prin urmare, in acel spatiu). iar acum locuiesc intr-un apartament de 63 metri patrati (sintem 2 vietuitoare bipede in spatiul cu pricina).

  6. Artemis Says:

    Tigari improvizate din paie am pufait si eu, hihi! Numai ca atunci nici prin gand nu mi-a trecut ca voi pufai si din astea adevarate.O fi si asta un joc cu radacinile in copilarie (?)…

    Am copilarit la tara, am trait la casa, libertate cat incape! Parintii aproape niciodata nu stiau de unde sa ma ia. Ma intorceam acasa cu stelele in cap si mama (o gluma de a ei, aseamanatoare cu cea a mamei lui Portnoy cand il ameninta cu cutitul, si eu ma simteam exact ca Portnoy…), imi deschidea usa si-mi spunea sa ma intorc de unde am venit si poc! usa in nas. Stateam in fata usii un minut, doua, si imi deschidea din nou, zambind, si ma lasa sa intru, era pedeapsa mea, nu era nimic de facut. Si povestea se repeta peste cateva zile :))). Ah…

  7. bogdan Says:

    imi place foarte mult imaginea camerelor-chilii. am crescut la casa, pe strada udriste nasturel, dar am avut mai degraba senzatia unui mic spital – cu trei saloane in cazul meu – poate pentru ca pana la 20 de ani si numai cu pretul mortii unui membru si a rupturii de un altul am reusit sa-mi detin propriul salon…sau propria chilie. ludicul, curiozitatea si pofta pot/ au putut transforma pentru un timp cutiile inchise si puse una peste alta intr-un spatiu cu mai multe intrari.
    faina, tare faina scriere.

  8. Mesmeea Says:

    iata, deci, cita deosebire intre viata „piticilor” la bloc, si aceea intr-o casa. fireste ca-i mai normala copilaria intr-o casa, dar, pe de alta parte, aceasta poate fi si anxioasa, din cite reiese de mai sus. e drept ca o casa intreaga de scotocit pentru un copil poate fi noroc teribil la nivel magic. eu mi-am inchipuit adesea o casa umpluta cu tot soiul de cufere sau lazi de zestre, hihi! prin care sa cotrobai, de buna seama, dar NUMAI intru revrajirea lumii noastre desvrajite.

  9. bogdan Says:

    cotrobaitul, ei bine, asta da activitate – va marturisesc ca nici acum nu am reusit sa scotocesc chiar prin toate locurile. oricum atunci cand gaseam cutii cu palarii, de pilda, eram cel mai fericit. dar cel mai important obiect din acea casa este pendula care de zeci de ani bate la fiecare jumatate de ora pentru anxiosi, orbi, insomniaci, ingeri, musafiri, absenti sau muribunzi.

  10. DeScribor Says:

    Desi se fac aproape zece ani de cand stau la bloc, inca nu am reusit sa am senzatia ca locuiesc, de fapt, undeva in aer, la un anume etaj. Inca ma trezesc si mi se pare ca sub fereastra, imediat, e pamantul. Tot ce pot sa spun, iar aici intra si spatiile de locuit, e ca mi s-a intamplat sa simt, inclusiv daca dormeam in masina, cand am intrat in oras sau in locurile de… aborigenat; cine stie, poate o chestiune aer… Cat despre copiii de alta data, unii au devenit oraseni, altii urbani, altii au ramas cum erau. Iar nebuniile si alte transformari…cred ca generatia mea, desi nu adopt acesta problema de casta, a fost una fascinatiei celui ce priveste de pe margine, una care si-a trait si isi traieste schizoidiile separat si inabusit, poate intr-o mandorla, a obsesiei unui fel de bun simt. Noroc cu lifturile si cu scarile de serviciu…

  11. Artemis Says:

    A locui undeva in aer, da, cam acesta este sentimentul. Dara asa e mai aproape de cer, ceea ce-mi place foarte mult! In special, daca e ultimul etaj (in cazul meu).

  12. bogdan Says:

    intotdeauna am locuit la ultimul etaj, am fost omul de sub streasina. cine sa fie domnul?

  13. Mesmeea Says:

    pentru bogdan k – cotrobaitul prin cutiile cu palarii, ehei, ce minunatie! eu am avut o palarie de-a uneia dintre bunici, era o frunza verde, stil frantuzesc (1930), am pus-o pentru colajul de pe coperta la „venetia cu vene violete”. si am mai avut o palarie de prin 1940, cu bor adinc, era maron, am purtat-o uneori si la facultate (asta-i pe coperta la „zona vie”). pe una am facut-o cadou, pe alta mi-au mincat-o moliile in cele din urma.

    pentru de-scribor – aborigenat? mandorla? hmmm, imi place faptul ca vezi lifturile si scarile de serviciu ca pe niste legaturi intre lumi (fiindca exact intre lumi e scrisa si cartea stii tu care, gellunaumiana)

    pentru artemis – a locui in aer? in 3 luni sper sa schimb edificiul putintel si sa ma salasluiesc la etajul 10, de unde se vede somesul, dealurile copilariei mele si turlele orasului…

  14. Micaela Says:

    chiar daca am locuit foarte putin la bloc, abia azi mi se pare imunda locuirea in cazematele astea de oameni suprapusi… casa copilariei mele era intre blocuri si, cum noi n-am avut apa curenta pana cand am implinit eu vreo opt ani, mergeam sa facem baie la bloc, pe la prietenii de familie – multi si usor accesibili cum spui si tu, rux. primul lucru care-mi vine in minte este ca identificam apartamentele lor dupa miros, niciodata dupa scara sau numar de apartament: unul mirosea mereu a ciorba, altul a caramel, altul a hartie (da, aveam eu un miros generic pentru hartie) si altul a fara-de-copii. erau spatii la fel de particulare si de misterioase ca oricare alta gradina sau livada a desfatarilor…

  15. Mesmeea Says:

    locuintele din bloc detectate dupa miros? buna ideea, misha, pai s-ar putea scrie o povestire intreaga doar despre mirosurile circulind intre si printre si prin blocurile comuniste de la noi! blocul conserva si borcan, imaginea asta e la indemina. la cazemata nu m-am gindit. dar ar putea fi si asa…

  16. Diana Says:

    A fost o vreme cnd mi surdea ideea de bloc ( pentru ca nu stiam cum e altfel), locuiesc n același bloc de 22 de ani, e ceva totusi, copilarie, adolescenta, prima tinerete, la toate astea cei mai fideli martori sunt cei patru pereti care ma inconjoara ; am suferit tot la fel de multe schimbări la față ca și apartamentul meu, el nu mai e acelasi, dar nici eu nu mai sunt, mi era chiar drag, și nu credeam că o să mă simt undeva mai comfortabil pnă acum 2 ani cand l-am părăsit pentru prima dată, cnd fata de la bloc s-a trezit n plină americă locuind și la casă pe deasupra, aia da mișcare care m-a năucit de-a dreptul ; prima senzatie a fost de nesiguranță n fața spațiului care mi se deschidea n față, și ncă aveam tendința să-mi ngrămădesc lucrurile de parcă nu aș fi avut destul loc..mai ncolo..firește toata lumea se obișnuiește cu binele..mai trziu cand am revenit acasă…senzații și mai ciudate..nu cred ca mi s-a parut vreodata ceva mai mic si mai redus din toate punctele de vedere, dar l-am mai supus unei alte schimbări la față și mă declar multumită pănă la urmatorul zbor din colivie.

  17. Mesmeea Says:

    catre diana – rationament intru totul corect, dupa o stationare intr-o locuinta normala, comoda si decenta. nici eu nu ma omor dupa viata la bloc, spun doar ca in copilarie orice poate fi magic, chiar si inghesuiala.
    in ce ma priveste, am spus-o de nu stiu cite ori – m-as multumi si cu o coliba pe o insula greceasca, numai mediterana sa fie la talpile mele oricind.

  18. Blanche Fleur Says:

    nu ma asteptam sa gasesc aici un post despre …ce ma doare pe mine. Ca am avut casa. Si…am vandut-o, pt ca am ramas doar eu si mama. M-am mutat la bloc. nu imi place deloc. a fost ideea mamei, care are garsoniera acum. Bun, si eu vad blocul ca pe o chestie lipsita de intimitate, cu babele ce se opresc la usa sa povesteasca si cu un sef de bloc ce se crede Zeus si oameni aiurea. Ei urasc animalele, urasc totul, sunt curiosi, la casa era altfel.Aveam si un cires.Faceam plaja in curte.Acum, casuta de la tzara, a bunicilor, unde ma simt mereu bine i unde fiecare locsor e plin de amintiri, imi incarc bateriile cum se spune.

  19. Mesmeea Says:

    ehei, omuleti buni (de toate sexele si virstele), eu am scris ce am scris pe blogul mesmeic ca sa va povestesc niste amintiri relativ suave despre niste fetite si fete de odinioara, nu ca sa sociologizam despre viata la bloc. por favor! aduceti-va aminte de copchiii care erati si cu care v-ati jucat odinioara, indiferent ca ati locuit la bloc sau la casa!

  20. carmen does Says:

    le-o fi inghitit vremea pe fete si pe fetite, insa ati cotrobait ceva si le-ati adus aici. nu e lucru mic.

  21. Mesmeea Says:

    daaaa, am cotrobait binisor si iata ca am povestit proustianizind putintel despre ele (vaz ca tot in diminutive vorbesc acum). dar despre mine va povesti cineva vreodata cum eram? fiindca as vrea si eu sa stiu cum eram odinioara, dar vazuta dinafara, nu dinauntru! ei, bine, pun ramasag ca nu va povesti nimeni.

  22. Malintzi Says:

    eu am copilarit la casa intr-un oras mic, lucky me, spun eu. cand se adunau si prietenii mei care veneau la bunicii lor, eram 12. cand nu erau cei 3, eram in jur de 9. cred ca am invatat in copilarie toate jocurile posibile si imposibile. copiii pe care i-am intalnit la scoala nu erau atat de versati. cand eram mici, batranele ne dadeau cuburi de zahar si ne mai faceau prajituri sau placinte, iar batranii ne dadeau struguri si nuci si unul singur, e adevarat, era mai ursuz. ne taia mingile atunci cand aterizau, din greseala, in curtea lui:). noi incercam sa le salvam, dar nu reuseam de fiecare data, hihi. oricum, cei mai multi ne chemau la ei si nu stiu cum se face, dar putine curti de pe strada noastra nu ne erau familiare. la nasa mea aveam leagan, la alti prieteni de joaca aveam zmeura, cirese, mere sau prune. la o alta casa aveam caise si gutui, la mine era un loc perfect pentru tot felul de jocuri, in plus, aveam visine si struguri. asa ca nu ne lipsea nimic. prietenii de joaca erau cei mai importanti, lumea de care aveam nevoie pentru jocurile noastre o construiam. in plus, pe strada nu circulau foarte multe masini asa ca puteam bloca circulatia. am improvizat de mai multe ori un fileu de tenis (o sfoara legata din gard in gard) si am jucat si tenis (chiar daca rachetele de tenis erau cam mari pentru unii dintre noi). improvizam tot felul de lucruri si jocuri. poate si pentru ca nu au trecut foarte multi ani, cam stiu ce fac prietenii mei din copilarie (cu prietena mea cea mai buna am ajuns sa impart „casa studentiei” care e la bloc :).

  23. Mesmeea Says:

    vreau si eu zmeura, cirese, visine, caise, nuci si struguri. vreau si eu. fain povesteste malintzi, mi-a tihnit. gracias.

  24. Diana Says:

    Cat despre fetite, eu nu am avut norocul asta, intamplarea a facut sa fiu chiar singura inconjurata de un grup de vreo 10 baieti..eram privilegiata nu gluma; nici nu mi-am dat seama cand orice comunicare intre noi parea sa inceteze, cateodata ma mai loveste nostalgia cand se intampla sa fim in acelasi timp, cand trebuie sa indur tacerea pana la etajul 6, e un paradox al blocului, ii tine pe oameni Ť suprapusi ť, Ť conectati ť, dar complet desconectati in viata, ei nu au plecat, nici eu, dar e ca si cum ar fi ;

  25. Mesmeea Says:

    pai isi au si baietzeii povestile lor cvasi-adorabile, sint convinsa, dar aceasta ar fi deja o alta poveste. fireste, s-o spuna cei care au avut parte de ea, adica diana, de ce nu? cu siguranta va fi captivanta.

  26. Diana Says:

    Cred ca am avut parte mai mult de Ť aventurele adorabile ť decat de povesti, cel mai mult m-am implicat in “Fuga”, cea mai indrazneata dintre toate; fara sa avem habar de existenta unui “Imparat al mustelor”, am decis sa formam o “comunitate” in mod efectiv, cu legi propri, adica sa fugim de acasa, nu cred ca o astfel de idee mi-ar fi trecut prin cap daca as fi fost intr-un grup de fetite ; asa ca zis si facut ; intr-o dimineata a anului 1990, cu mic cu mare, ne-am strans cele de trebuinta, adica hainele de pe noi, si intr-o liniste ce a dat de banuit, ne-am intrebat spre destinatie-padurea-singurul obiectiv unde credeam ca putem ajunge neinsotiti ; atunci era perioada cand amenintarea tiganilor din manastur era un real pericol, dar pentru noi era o provocare si in acelasi timp o sfidare a Ť instructiunilor ť de fiecare zi ; din fericire sau nu, nu am ajuns prea departe cu aventura noastra planuita in amanunt, si ne-am ales toti cu pedepse zdravene, am fost prinsi in flagrant delict ;
    Dar,daca ma gandesc bine, la noi lucrurile nu se reduceau la nivelul vorbelor, povestilor, barfelor nevinovate, fara mici drame care pe fetite incep sa le roada foarte timpuriu, fara sa imitam pe nimeni, in fiecare zi mintea noastra nascocea alte ghidusenii… generatia surorii mele ( cu 5 ani mai mare) era o generatie de fete, care au inceput sa imite foarte rapid preocuparilor mamicilor si dramele primelor telenovele, toate s-au maritat rapid ca sa-si traiasca propria telenovela..
    Poate ca Ť era povestilor ť a inceput pentru ei cand am inceput eu sa ma indepartez de ei, cand mi-am dat seama ca in timp nu ma mai priveau deloc ca pe o fetita, si a inceput sa apara o jena incomoda pe care nu mi-o puteam explica atunci;

  27. Mesmeea Says:

    simpatica povestea dianei. ma intreb citi musafiri de pe blogul mesmeic vor fi avut incercari de fugit de-acasa, in copilarie…
    eu n-am avut astfel de fugi, intrucit mi s-a oferit un vast teritoriu de hoinarit in legea mea, acesta fiind oraselul nasaud si tot malul somesului aferent lui. plecam dimineata si ma intorceam seara, dar asta-i o poveste careia inca nu i-a venit timpul aici, pe blog, dar ii va veni, cu siguranta, destul de curind.

  28. filodroll Says:

    As mai adauga si eu ceva. Probabil ca majoritatea intelectualilor cu care am avut contacte in perioada in care obisnuiam sa scriu si sa public nu stiu ca azi ma ocup de afaceri imobiliare (intermediez tranzactii de orice tip si, in plus, construiesc, desi la un nivel mai putin costisitor – nu fac blocuri, ci case). Fapt pentru care deseori intru in contact cu specimene foarte ciudate. Pe masura ce am avansat in aceasta munca foarte ciudata (efectiv trebuie sa scot uneori bani din pietre) am observat ca spatiile in care traiesc oamenii ii definesc de cele mai multe ori. Oamenii de afaceri, mondenii, ca sa zic asa, prefera spatii deschise, uneori aberante (am vazut apartament cu 1 (una) camera de 100 mp). Curios e ca intelectualii de cele mai multe ori aleg locuinte cu multe camere, si mai ales cu camere care, in conformitate cu niste noi standarde imobiliare, nu pot fi incadrate nici macar ca dormitoare, ci doar ca birouri. Astfel, vrand nevrand, am ajuns sa asociez oamenii cu spatiile in care locuiesc, si, intr-o oarecare masura, sa devin un expert in a gasi un spatiu locativ care sa se plieze perfect pe personalitatea unui om. Ma rog, cat despre mine, eu locuiesc intr-o casa de vreo 300 mp, si pe toata aceasta suprafata nu am catadicsit sa-mi compartimentez un birou, semn ca m-am retras din mai vechile mele obiceiuri scribnice. In fine, un text cam dezlanat, motivand insa curiozitatea pe care am avut-o pentru spatiul dvs. locativ. Numai de bine.

  29. jeniact Says:

    eu n-as fi vrut sa se termine etajele in povestea asta

    …gata? etaje pline de fete

    (mi-a placut de Hanelore ca era florala)

  30. Mesmeea Says:

    psihologizanta „confesiunea” lui dorin pe care l-as sfatui amical, totusi, sa se reapuce de proza, chiar daca a ajuns specialist in imobiliare si chiar daca nu are birou. fiindca scria proza ciudata, odinioara.

    jeniact o fi fost fetita cu codite, sprintara, cindva, ea cu cine s-a jucat si unde?

    promit ca voi afisa curind povestea jocurilor de vara, de la bloc si de aiurea. promit. istorisirile din copilarie nu se incheie aici.

    sau poate va pacalesc pe toti, fiindca astazi este 1 aprilie. ati pacalit pe cineva pina la ora asta? eu nu am pe cine, fiindca imi petrec toata ziulica de inceput de aprilie acasa, asa ca nu imi ramine decit sa-mi incerc puterile pe blogul mesmeic.

  31. jeniact Says:

    Ne jucam Elastic; si ziceam „fruci” cand greseam si noaptea visam supararile de la elastic, mama ma auzea mereu; ce bine era sa pici de oboseala in felul ala, sa visezi vise cu
    „un doi trei, un doi trei…
    ai calcat! asta a fost fruci!”
    Ne jucam de-a oamenii mari, de-a mamele si aveam posete vechi, cu vopseaua cojita, cate un pix doua, neaparat un ruj aproape gol, rascoleam cu scobitori in gura rujului, sa mai pigulim niste culoare roz; ne intepam dupa-aia buzele cu varful scobitorii; chitante, foi de caiet rupte dreptunghiular cu valoarea banilor de hartie pe care ii si imita, vederi, ambalaje de ciocolata, de napolitane
    Ne jucam sotron pana innebuneam, pana ne inversunam una impotriva celeilalte, ne faceam proaste si rupeam pe loc legamantul prieteniei forever
    Ne jucam Sapte pietre, le asezam una peste alta in fatza scarii inalte, de la cea mai mare si mai plata, pana la cea mai mica (mica, de-abia statea). eram doua echipe, da? prima pregatea pietrele, insemna ca tot ea va urmarea adversarii; apoi cineva din echipa opusa arunca mingea de tenis in directia pietrelor, trebuia sa le rastoarne; si o luau la fuga; prima echipa: se alegea cel mai aprig sau cel mai slab, mingea se baga sub bluza, era o singura minge; restul imitau gestul, sa nu se stie la cine e mingea! se raspandea si prima echipa, urmaritoarea; sa ne intelegem: totul se petrecea in fractiuni de secunda! dusmanii trebuiau loviti cu mingea de tenis
    Ce frica imi era la jocul asta; ce repede am scris partea cu sapte pietre; mi-era frica si cand eram urmarita, si cand (slaba fiind) mi se mai dadea mingea de-adevaratelea, sub bluza

    -chiar, toate jocurile astea cu adversari, doua echipe…muream de frica; de felul meu imi place sa fim cu totii laolalta, nu impartiti

  32. Mesmeea Says:

    ce fain povesteste jeniact! caci este o povestitoare.
    si ma gindesc acum – ce-ar fi sa-mi trimiteti prin mail, in documente atasate (cu diacritice si tot tacimul), povesti despre jocurile voastre din copilarie si jucatorii de atunci, ca sa incerc sa le public undeva pe toate, y compris ale mele amintiri. ce spuneti? malintzi, bogdan k, jeniact, diana si cine mai pofteste! va fac imbierea cit se poate de serios. sa facem un palimpsest de jocuri si amintiri!

  33. jeniact Says:

    mie mi se pare o idee foarte buna; copilaria e o idee buna, mai tot timpul

  34. Blanche Fleur Says:

    Ok, daca asta era topicul, o sa povestesc si eu despre Lechinta de Mures , unde au locuit bunicii mei si despre jocurile mele cu prietena mea Miuta, care e la Sibiu acum. Noi ne faceam tot felul de ascunzatori, unde mancam fructe si ne ascundeam de bunicul meu, care se temea sa nu ne imbolnavim, imparteam curtea in doua si ne jucam de-a femeile serioase, cu familii. La un moment dat ai mei se imprietenisera cu niste turci din Constanta, urma sa mergem la mare la ei, iar eu i-am zis Miutei ca mergem…in Turcia. Cand i-am spus adevarul,ca fusesem de fapt la mare, la Constanta, s-a suparat, pt ca nu mai aveam nici un haz, ca doar pe atunci greu se mergea in strainatate, nu? si mai erau la tara si niste vecini tiganusi simpatici, nu ca aia din Manastur, ne necajeam reciproc. la tg Mures erau Lili si maI multi, dar eu sufleteste sunt legata de satul bunicilor mei. acum, punem si spatii de care ne-am legat, sau ne limitam la casa-bloc_?as putea incerca si eu sa povestesc?Cum nu stiu adresa de mail, pot sa va trimit povestea ca mesaj aici?

  35. Mesmeea Says:

    jeniact, ce bine! didi, povestea e binevenita, dar trebuie spusa pe indelete, fara graba, cu aroma, si trimisa in document, asa cum am facut imbierea mai sus (adresa mea de mail e pe toate gardurile, nu e greu de aflat).
    atunci sa purcedem! aplicati musafiri ai mesmeii, va rog, deci, sa imi trimiteti amintirile voastre din copilarie, cu jocurile jucate si partenerii de joc respectivi. ce-ar trebui sa fac astfel incit sa va conving ca nu vorbesc in saga, ci cit se poate de asumat? si ce-ar trebui sa fac astfel incit sa va stimulez sa incepeti sa scrieti la textuletze (narindu-va senzatiile de odinioara si pitorescul vremurilor)? caci le astept cu pofta. vreau sa maninc povesti cu jocurile din copilaria voastra. vreau. mai exact, ca sa nu fiu excesiv biciuitoare volitiv, as vrea, as dori, daca este posibil.

  36. Blanche Fleur Says:

    ok!

  37. Artemis Says:

    Apropo, gluma de 1 aprilie: azi am scris la ID-ul meu de pe messenger urmatorul mesaj: „In sfarsit, am ajuns in Nepal cu echipa, thanks God!” (ca prietenii stiau ca voi pleca in Nepal (poaaaaaate) in vara) si mi-a picat unul in plasa: „Ceeeee? Deja in Nepal???” Hihihihihihi! Se mai intampla!

  38. Malintzi Says:

    hmm, o sa incerc sa scriu asa ceva si o sa va trimit cand o fi sa fie gata. trebuie scrisa in tihna. biciuitoare, hihi. or maybe just a story addict 🙂

  39. Mesmeea Says:

    astept atunci cu sirg, pofta si curiozitate.
    story adict? hiha, poate ca asa stau lucrurile, intr-adevar.

  40. Blanche Fleur Says:

    da mie imi plac si povestioarele puse aici drept commenturi

  41. filodroll Says:

    Bun. Musai sa intervin iar. Nu’s fetita, e drept. Dar vreau sa se vada ceva din mine. 🙂 Nu latura mea feminina, evident. Oi fi lucrand eu in nush ce domeniu plictisitor, si oi povesti eu nush ce chestii psihologizante. Dar is multe. De ce am ajuns unde am ajuns… acuma, doamna Ruxandra Cesereanu, sa nu va suparati pe mine… ma bucur ca sunteti acasa si cititi toate astea… o sa va consider un fel de confesor… desi, nush daca o sa fiti de acord. Oricum, am vazut in textul dvs un text bun. eu am incercat faza cu blocul intr-un fel de miniroman. e ars deja. dar, la altceva trebuie sa ajung.o sa scriu, o sa scriu mult, nu pentru ca proza mea e ciudata. ci poate pentru ca e un picut mai altfel. dar, faza tare e ca si eu sunt un picut altfel… vreti sa stiti cum? imi trebuie acordul ca sa continui. sunteti acasa si cititi. deci, nimic mai simplu…

  42. filodroll Says:

    story adict. sunt si ametit putin. toate cartile mele au fost scrise pe cand eram beat. deci… :))

  43. Mesmeea Says:

    la asta ma refeream si eu, ca proza scrisa odinioara de dorin (m.) era ciudata in sens bun. din cite imi aduc aminte am facut parte din juriul care a si premiat debutul cu pricina. si asteptam, prin urmare, si alte carti de proza sa vina pe teava narativa a aceluiasi autor. dar nu a mai venit nimic. si regret ca romanul acela (despre viata la bloc) a fost ars de viu, ca sa zic asa. nu cred ca are vreo importanta daca textele sint scrise la betie sau nu, numai sa fie bine scrise si sa propuna ceva nou. iar proza lui dorin m. avea sanse sa fie buna. de asemenea, nu vad niciun rau in story-adictie.
    cit despre confesional, de buna seama ca eu nu sint duhovnic (nici metaforic, nici simbolic), iar blogul meu nu e „loc de spovedanie”, decit daca are de-a face cu tema pe care o propun spre discutie. in acest caz, jocurile din copilarie…
    asa incit, dorin (folosesc formula ruseasca de adresare), as dori sa povestiti ceea ce aveti de povestit numai daca are legatura cu lucrurile propuse aici, ca sa nu se socheze musafirii mei ori chiar eu, in caz ca aveti de gind sa povestiti cine stie ce lucru nelinistitor! sau e pacaleala de 1 aprilie?

  44. alinaioana Says:

    Hmmm…tentanta propunerea dumneavoastra. Caci de azi dimineata de cand mi-am luat portia mesmeica zilnica de langa cafeluta au inceput sa ma bantuie fel de fel de amintiri din copilarie cu muuulte fete si fetite cu codite, cu intamplari care mai de care mai nastrusnice, cu jocuri si peripetii. Si mi-am amintit ca am mai avut o data senzatia asta si anume cand am citit acelasi text in „Naravuri romanesti” daca nu ma insel. Si atunci, ca si acum, mi se facuse asa, dintr-o data, o pofta sa istorisesc si eu toate peripetiile si aventurile legate de copilaria mea la bloc. Astazi am tot incercat sa postez un comentariu dar mi-am dat seama ca am nevoie de putin ragaz si mai ales timp liber pentru a povesti cum se cuvine, caci altfel risc sa stric o povestioara care chiar cred ca ar putea sa fie savuroasa. Asa ca, daca tot ati venit cu propunerea, cer si eu voie sa ma primiti cu o povestioara. Promit ca va fi cat pot eu de savuroasa si gustoasa 😀

  45. Mesmeea Says:

    fireste, alina, ca se poate sa primesc in tolba epica in curs de constituire o povestioara despre jocurile din copilarie. o astept. si, da, ceea ce am postat aici este un text mic rupt din „Naravuri romanesti”, dar imbunatatit.

  46. Blanche Fleur Says:

    sa ma imbat si eu cand scriu povestea?numai ceai am aici, my God

  47. filodroll Says:

    evident ca ce urma sa povestesc avea continuitate. caci, cum ziceam, mi-am construit casa mare, si am facut trei copii, printre ei si o fetita, gemeni, care va sa zica, baiat si fata, plus inca un baiat mai maricel, de 7 ani, dar nu am renuntat sa citesc stand pe closet (miraculos loc – aici trimit stiti dvs unde… la articolele acelea, din steaua)… oai, e prima oara cand incepe realmente sa imi placa sa scriu – dupa atatia ani… scuze pt momentul nostalgic. oricum, eu am toalete imense. pot fi birouri exuberante. am multe romane pe rol, si nu mai vreau sa arat nimanui nimik, vreau sa traiesc ca acel „cel mai mare scriitor” al lui papini. sunt multe exemple literare. nush, da nu ma mai intereseaza. sau cel putin varianta „publica” nu ma mai int. anyway. e vorba despre spatiile acestea, intimiste, definitorii, ciudate. haideti sa merg mai departe… am f multe de povestit. dati-mi voie sa adaug acest text si aveti putina rabdare pana il compun pe urmatorul. multumesc.

  48. Mesmeea Says:

    nu prea stiu ce sa zic. de closete unde se scrie nu prea am auzit, mai cunoscute sint cele unde se citeste… cu voluptate, pare-se. in ce priveste rivna de a fi cel mai mare scriitor fara a fi publicat, deh, poate fi si aceasta o dorinta a mileniului trei, cu toate ciudateniile sale. eu nu renunt in a va da ghiont (daca imi ingaduiti si nu devin cicalitoare) sa mai si publicati, totusi. dar daca nu vreti nicicum, atunci, desigur, nu insist. cit despre copilasi, ei sint semnul bun (iar gemenii aduc noroc, asa se spune).

  49. Blanche Fleur Says:

    So, eu am incercat o povestioara , nu stiu cat de buna e, vad aici numai oameni super, nu vreau sa va dezamăgesc, sper să nu mă ndepărtaţi de pe blog după ce o voi trimite.Ştiu că sunteţi foarte exigentă. Eu nu prea am scris poveşti, adică una despre căţelul meu, dar asta poate fi o temă nouă, cred.

  50. Blanche Fleur Says:

    Oricum, azi o mai corectez si fie ce o fi, nu ţin neapărat să o publicaţi undeva.

  51. Mesmeea Says:

    nicio problema. oricum, pina una alta ne jucam si atita tot, iar eu multumesc dinainte tuturor celor care vor trimite textuletze. daca se vor si stringe povestioare publicabile, asta este deja o alta mincare de peste.

  52. olga stefan Says:

    istoria jocurilor la bloc şi istoria mea coincid n cteva puncte care, judecate ca atare, ar putea face din mine un soi de căpetenie a găştii. de fapt nu eram aşa, dar am avut cteva intuiţii „geniale” adică am coordonat vreo două proiecte:P primul, pe la 8 ani, era legat de un cerc de poveşti de groază pe care l-am nfiinţat şi condus. cum apăreau primele semne ale vreunei furtuni (era vară), cum băteam la uşa tuturor copiilor şi i convocam, norma, 90% dintre poveşti erau colaje de informaţii cel puţin ndoielnice provenite fie din surse folclorice (poveşti de la ţară), fie din surse livreşti dintre cele mai obscure (revista fenomene paranormale, pliante despre alienogenii malefici – astea erau ale mele, nişte culegeri de legende populare – mi plăcea aia cu iuda care roade lanţul ce ţine pămntul). n fine, jocul a ncetat după ce am primit reclamaţii de la părimţii ngrijoraţi de visele tulburi şi tulubrătoare ale odraslelor. apoi, eu nsămi am căzut pradă aceloraşi experienţe coşmareşti. şi punct.
    al doilea proiect era ceva mai elaborat- aveam deja vreo 11 ani şi toţi prietenii mei şi cumpăraseră cini. problema era că locatarii din blocurile de peste drum- integrate parcului- nu ne dădeau voie să-i ducem pe platoul spre care dădeau ferestrele dnşilor, pretextnd că fac mizerie, că i deranjează, că e ilegal şi ameninţăndu-ne că „o să bage furca-n noi şi-n animale”. aşa că am conceput nişte afişe mpotriva bieţilor pensionari, le-am printat şi, n fapt de seară, le-am lipit pe uşile şi pereţii blocurilor. a doua zi, peste bucata noastră de cartier s-a lăsat o linişte mormntală…

  53. Mesmeea Says:

    cit se poate de amuzanta si simpatica povestea olgai despre peripetiile la bloc. ar merge si aceasta in sacul cu amintiri. merci.

  54. Blanche Fleur Says:

    Am trimis-o, numele meu adevărat este Denisa Ciaclan

  55. filodroll Says:

    n-am mai compus nimik pt ca nevasta a chemat politia. 🙂 eram f beat.

  56. Mesmeea Says:

    nu face nimik. am dedus starea de f. beat. se mai intimpla. bine ca nu v-ati pierdut humorul!

  57. L.R.E Says:

    m-am nascut la bloc si dupa alte incercari , alte case, m-am intors iar aici … acum este altfel , dar copilaria mea nu am sa o pot uita niciodata ! a fost frumos si urme mari si adanci am in mine de atunci , dar sunt urme fericite .. toti suntem adulti acum , cu unii inca mai mentin legatura , de altii nu mai stiu nimic , dar au ramas amintirile si mi se pare cel mai important … deseori ma cuprinde nostalgia anilor ” micuti ” … simt ca sunt acasa aici … uimesc pe cei care nu sunt de aici prin faptul ca recunosc orice usa de pe scara cand se deschide sau se inchide , chiar daca ele cu anii au fost schimbate (in gand imi spun : acum a iesit Madi, acum a urcat Ralu …, nu imi bag nasul , daca asa pare … doar le simt pe prietenele mele si acum cand deja suntem femei in toata firea ) … au fost si baietii …ieseam toti , mergeam la petreceri … nu stiu , dar cred ca nicaieri nu as fi putut avea o copilarie mai frumoasa …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: