Cum am scris Submarinul iertat
la două sau patru mâini
Despre ce este vorba în poemul Submarinul iertat (un poem cât un volum de versuri, fiindcă are 70 de pagini)? Simplist spus ar fi vorba despre două lecţii diferite de poezie pe care o pianistă (id est Ruxandra Cesereanu) şi un beatnik (id est Andrei Codrescu) i le ţin (predau) unui submarin (dornic să înveţe poezie) – da, povestea sună cât se poate de suprarealist şi de postmodern. Nesimplist spus, există în subsidiarul poemului şi o poveste de adaptare creatoare şi estetică între această pianistă şi respectivul beatnik, care încearcă să se priceapă în fel şi chip unul pe altul, chiar dacă nu izbutesc întotdeauna. În al treilea rând, există apoi o istorie paralelă a amintirilor hieratice şi non-hieratice din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, mai ales că protagoniştii provin dintr-o zonă numită Transylvania (numele este intenţionat scris cu y!), care este fantasmată copios. Acesta ar fi firul epic, despicat în trei.
Povestea scrierii acestui poem a pornit dintr-o joacă ÅŸi la hazard, dar, pe parcurs, jocul a devenit cât se poate de profund. ÃŽl abordasem pe Andrei Codrescu pentru a-i lua un interviu legat de personalitatea sa multiplă ÅŸi extravagantă ca autor (cred că actualmente el este cel mai spectaculos ÅŸi histrionic scriitor de origine română, din străinătate). Åži, la un moment dat, nuanţând întrebările pe care voiam să i le pun, i-am spus că am un manifest literar despre Delirionism (ism pe care l-am teoretizat acum câţiva ani, legat de transpunerea unei transe simili-psihedelice în poezie). După ce a citit manifestul, Andrei mi-a scris că ÅŸi el se consideră delirionist (în poezie) de când lumea. FireÅŸte, se amuza ÅŸi se juca. I-am răspuns atunci că mi-ar place să încercăm să scriem cândva un poem împreună. Iar Andrei mi-a replicat scurt: să încep poemul. Să scriu adică începutul. Åži l-am scris. Apoi Andrei a răspuns, eu am scris iar, el a răspuns din nou. Iar jocul iniÅ£ial s-a prechimbat repede într-un poem sută la sută, autentic ÅŸi asumat. Åži tot aÅŸa, până au ieÅŸit la iveală vreo 70 de pagini (a durat cam o lună, poate ceva mai mult – în tot cazul „submarinul” nostru s-a scris pe sine în luna octombrie 2006). Atunci ne-am dat seama, tot recitind ÅŸi recorectând pe ici, pe colo, că poemul se apropie de sfârÅŸit ÅŸi că a ieÅŸit (că am născut) un monstru destul de fascinant. Până aici partiturile noastre era recognoscibile, pentru că fiecare îi răspundea celuilalt cu o partitură proprie. Dar pentru final (deÅŸi eu scrisesem un final separat, de una singură), am decis în cele din urmă să scriem prin întreÅ£esere, în aÅŸa fel încât vocile să nu mai poată fi deosebite ÅŸi dezlipite, ci alchimizate. Am renunÅ£at la finalul integral scris doar de mine (care era dramatic ÅŸi sumbru) ÅŸi am păstrat finalul scris împreună, după formula alchimică, un final inefabil. FireÅŸte, poemul rezultat (de 70 de pagini), nu este un poem delirionist. Nicidecum. A ieÅŸit din ecuaÅ£ia teoretizată de mine, care nu a fost altceva decât pretextul pentru a scrie ceva împreună.
Fiecare a scris cât a poftit (cât i se extindea viziunea, adică), de la minimum 10 versuri la 70 sau chiar 100 de versuri. Iar celălalt nu răspundea neapărat cu un număr egal de versuri, ci în funcţie de cât îl ţinea suflul poetic şi inspiraţia. Doar în final am lucrat în terţine lipite între ele, în care am încercat să ne adaptăm stilul după al celuilalt, în aşa fel încât vocile noastre să devină indistincte şi să se confunde. În restul poemului, vocile noastre sunt, însă, destul de clare: e limpede cine vorbeşte prin gura pianistei şi cine vorbeşte prin gura beatnikului.
Nu au existat nici un fel de repetiţii (de structură sau tehnică) pentru Submarinul iertat. Unicitatea acestui poem constă în naturaleţea delirului său. Dar o spun cu mâna pe inimă că am muncit pe brânci. Eu am scris mult din text într-o stare febrilă: pur şi simplu scrierea poemului mă consuma îndeajuns de mult încât făceam temperatură. Dar a fost minunat, un experiment teribil.
Precizare:
Această mărturie auctorială a fost publicată parţial în Cotidianul şi România liberă, în 2007. Pandantul confesiv-auctorial al lui Andrei Codrescu, publicat în aceleaşi ziare, îl voi afişa în curând.
martie 15, 2008 la 1:23 pm |
IniÅ£ial, Andrei se gândise la prietenul său, celebrul pictor Francesco Clemente, pentru ilustrarea cărÅ£ii. Dar acesta era blocat undeva, prin nu ÅŸtiu ce colÅ£ de lume, în plus poemul trebuia tradus în engleză astfel încât Clemente să îl poată citi, apoi eram ÅŸi în criză de timp, aÅŸa că am renunÅ£at la varianta aceasta de ilustrare. Poemul este oricum dificil ÅŸi în limba română, darmite în engleză! În cele din urmă, romanul-poem sau poemul-roman a fost ilustrat de Radu Chio, căruia îi aparÅ£ine ÅŸi imaginea însoÅ£itoare la textul de mai sus.
martie 15, 2008 la 2:00 pm |
Dificultatile limbajului ruxandrian o sa fie enorme, o proba a tot ce circula intre limbile noastre – o aditie eseistica foarte interesanta. Chiar si romana mea o sa fie greu de tradus ca nu am nici o idee pe ce cale comunica ceste limbi – prin ce mijloace, dimensiuni, spatii, coji… D-lor si d-nele neurologi, pe post! Andrei Codrescu
martie 16, 2008 la 12:35 am |
ia te uita, Mr. Codrescu insusi aparut pe blogul mesmeic! asta da surpriza… ma si duc sa fac vraji ca sa tina minunea, care-va-sa-zica. aferim! pun niscaiva buruieni de matraguna la ars cu saminte de macese si frunze de nuc!
intre limba romana andreica si cea ruxandriana vor fi fiind diferente de imaginar lingvistic acut, dar sint si destule empatii ori comuniuni, asa incit „beatnicul”-traducator sa nu dispere, are sa il ajute si Monsieur Teste! stiu eu, stiu eu!
martie 16, 2008 la 4:31 am |
Iata ca nu degeaba vorbeam de comunicarea la nivel de intuitie, dar nu intru acum peste linistea sau poetica neurologie a antropomorfului submarin bicefal si RuxAndrein, imi amintesc doar de un alt text dificil, poemul lui Gellu Naum, Tatal meu obosit, si el tradus in engleza. Cred ca traducerea va fi, de fapt,limba submarinului. Limba submarina…
martie 16, 2008 la 5:26 am |
limba submarinica (sau sumbarinica) suna grozav, muchas gracias describor (poate ca esti unul din neorologii la care se referea andrei mai sus?). mai corect ar fi sa i se spuna, insa, limba submarin-iertata, caci unul este limbajul scufundat in/prin oceane, si altceva limbajul unui verhicol submarinic iertat nu se stie de cine!
martie 18, 2008 la 7:28 am |
„un monstru destul de fascinant”. asta mi-a placut mie cel mai tare, stiind oarecum restul.
martie 18, 2008 la 7:44 am |
il numisem, initial, „un monstru fascinant”, dar mai apoi mi-am spus ca ar fi cazul sa ma temperez… si asa am ajuns la formula „destul de”.
oricum termenul de „monstru” pentru submarinul iertat ii apartine lui andrei, care tot zicea, la incheierea poemului, ca am creat impreuna un „monstru frumos”!