Entry for January 24, 2008

Lynchiada mea
daydreamers


Nu ştiu alţii cum sînt, dar în 1990, când am ales să văd un film cu titlu poetic, anume Catifea Albastră, făcut de un tip pe nume David Lynch, ei, bine, aşa a fost să fie, am avut parte de un coup de foudre cu bătaie lungă, care şi astăzi mă ţine cu hăţurile lui. Catifeaua Albastră a fost doar un preludiu pentru ramificaţiile delirante ale lui Lynch manieristul, pasionat programatic de coerenţa inconştientului! Pe vremea aceea nu ştiam nici de pictura şi personajele topite şi amorfe ale lui Francis Bacon, care l-au inspirat, în general, pe Lynch. Comparat în mod inadecvat cu Salvador Dali, Lynch este, însă, aşa cum a şi fost numit, un ţar al bizarului, care cultivă stranietatea în chip voyeuristic aproape, prin ceea ce el însuşi numeşte daydreams. Atmosfera face aproape tot în filmele sale, migălind el la scotocirea părţii întunecate a existenţei umane, prin intermediul sexului, violenţei şi nebuniei. Viziunile labirintice sînt la Lynch nişte lotuşi negri sau lebede negre. Secretele şi misterele alcătuiesc un coridor minunat prin care poţi pluti, declară Lynch. Coridorul se sparge şi multe lucruri grozave pot avea loc. Aşa cred şi eu. Mi-am cultivat într-adins gustul lynchian în anii nouăzeci ai secolului trecut de-a lungul difuzării la TVR a serialului Twin Peaks, din care, am învăţat, la un moment dat, tocmai cum să fac coerent inconştientul: izbutisem inclusiv să profeţesc (hmmm, s-ar cuveni, totuşi, să pun ghilimele) ceea ce se va întîmpla în logica obscură a filmului, ce vor face personaje cvasi-onirice precum Uriaşul şi Piticul, ceea ce îi cam speria pe unii dintre amicii mei din acea perioadă. Nu puteam să ghicesc ce se va întîmpla în logica realităţii, dar în cea a irealităţii ajunsesem aproape specialistă, iar materia mea favorită erau delirurile (deraierile) din Twin Peaks. Acelaşi lucru s-a întîmplat la începutul mileniului trei, cînd a ieşit pe piaţă Mulholland Drive. Mană cerească, nu altceva! Pentru o improvizată şi adaptată dreamcatcher, cum eram eu, filmul lui Lynch era un corn al abundenţei. Da, între timp s-au scris puhoi de teze de doctorat despre filmul acesta, există şi un site uriaş dedicat lui. Iar eu, de trei ani încoace, la masterul Istoria imaginilor – Istoria ideilor, unde lucrez pe filmele de cinematecă, analizînd cîţiva regizori de marcă (Bergman, Fellini, Tarkovsky, Paradjanov, Jodorowski, Wenders, Kurosawa, Trier, Greenaway), nu m-am putut răbda în a-l propune ca o recidivistă pătimaşă şi pe Mr. Lynch. Recidivistă sau stahanovistă? Well, în acest caz mi se va îngădui! De trei ani încoace de cînd îl zemuiesc pe Lynch cu Mulholland Drive, de fiecare dată mă duc la cursul de la Master într-o viteză nebună şi flămîndă, de-abia aşteptînd să înceapă dialogul şi consternarea, uimirea, şocul studenţilor. Fireşte, discut cu ei despre o grămadă de lucruri, dar de fiecare dată pun şi întrebarea mea preferată: ce caută călăuzele şi stimulii delirului în acest film? Cine sînt şi ce vor ei? Agenţii cărei funcţii neştiute a creierului? Cine este Sălbaticul (vezi şi imaginea care însoţeşte acest text) şi care este misiunea lui? Dar Vecina Paranoică, dar Clarvăzătoarea, dar Piticul Paralitic? E vorba despre nişte deliruri intersectate, pe care Lynch nu intenţionează să le descurce neapărat? Cînd am văzut întîia dată la cinematograf Mulholland Drive, la jumătatea filmului am ştiu că el se va încheia în sala roşie de teatru şi am ştiut şi care va fi ultimul cuvînt rostit în film şi de cine. Aşa că, deodată cu personajul cu pricina, am rostit şi eu: Silencio! Iar lumea din jurul meu (erau doar vreo cincisprezece spectatori în sala de cinematograf) m-a privit ciudat. Dar eu ştiam ce ştiam.

16 răspunsuri to “Entry for January 24, 2008”

  1. Artemis Says:

    Mi-amintesc ca la Twink Peaks imi era frica sa ma uit singura, de aceea asteptam pana venea tata de la lucru sa ne uitam impreuna. Dar, Doamne, aveam un sentiment de… nici nu stiu, nu-l pot defini acum, si nici atunci nu puteam sa-l definesc (nu mai tin minte cati ani aveam, intre 9 si 12?). Ah, coloana sonora in Twin Peaks vorbeste de la sine! Si acum imi place… Dar ma mai uitam si fara tata si efectul era si mai mare :).

    Mulholland Drive l-am vazut destul de recent, din intamplare as putea spune, cred ca anul trecut. In sala rosie de teatru mi-a placut nespus de mult (si am si plans…) cand femeia care canta s-a prabusit la pamant, iar vocea i se auzea cantand in continuare…

    …ii invidiez pe studentii dvs.

  2. Mesmeea Says:

    Da, Twin Peaks a fost un serial care a devenit obiect de cult (ce furori a facut! – la Facultatea de Litere din Cluj am asistat chiar la o dezbatere cu sala arhiplina, propusa de studenti, mai exact de gruparea numita Directia Noua), dar a produs si spaime (Lynch marturisind ca voia, intre altele, sa speculeze si fricile spectatorului – de aceea cam toate filmele lui au si ceva insidios, de thriller). Cit despre melodia spanioleasca din Mulholland Drive este, cu adevarat, ravasitoare, in ciuda unui oarecare patetism previzibil (ea se numeste Llorando si este cintata grozav de Rebekah del Rio – poate fi gasita in variante nu foarte performante sonor si pe youtube).

  3. carmen does Says:

    parc-as da si eu o fuga pana la cluj; sa re-activez (sau sa lamuresc?) spaimele provocate de film. 🙂
    viziunile astea labirintice, care domina intregul, functioneaza si-n cele mai mici parti. m-a marcat, printre foarte multe altele, maniera de filmare in ‘mulholland drive’; camera urmareste drumul (curat labirintic!) al personajului, chiar de la nivelul privirii lui ratacite si nesigure, privire care pare ca devine si a ta, a spectatorului pierdut. si exact asa ma simt in fata filmelor lui lynch: pierduta, vulnerabila. si probabil ca asta-mi si place. ne place.

  4. Alpha Dracon Says:

    Cate amintiri m-ai trezit cu Twin Peaks, in tara mea prima data l-am vazut in iarna 1991, si a durat pana iunie 1991… mai tiu minte, la inceputul anilor nouazeci toti nu faceam decat sa vorbim despre „I segreti di Twin peaks” (asta era titlul la noi), atragerea era morbida, mai ales printre tineri si adolescenti, aici se si vindea „il diario di Laura Palmer”, adica jurnalul victimei, in pauza lectiilor se puneau pariuri despre asasin, se visa, se cosmarda, si asa mai departe… eu eram la inceputul adolescentei, si ma uitam din cand in cand pe ascunse, simteam o placere aproape senzuala sa simt o frica profunda in fata istoriei labirintice care se curgea i nfata mea… soundtrack era extraordinara…dar cel ce a ramas in memorie mea au fost: trupul sticlos si diafan al Laurei in celophan…piticul dansand in acea camera atat de onirica, omul nisterios, urit cu parul gri si lung care din oglinda se uita la mama Laurei… si apoi ii ucide verisoara.. in acea scena parul mi s-a mai facut maciuca si cand l-am revazut mai recent in 2003-2004…pacat ca apoi l-am pierdut pe Lynch, nu mai am vazut nimica de el.

  5. Mesmeea Says:

    anul acesta universitar am incheiat masterul pe filmografie (am avut cursul in semestrul I), dar in semestrul doi fac acelasi curs la ultimul an de la sectia comparata (din cauza unei suprapuneri), asa incit cine doreste sa pofteasca, este bine poftit (y compris carmen does). maniera de filmare e stranie in Mulholland Drive inca de la inceput, cu dansul retro filmat prin supraexpunere. chestiunea este ca Lynch insusi nu doreste sa fie priceput complet (a marturisit de nu stiu cite ori acest lucru), asa incit incilcelile din filmele lui nu au neaparat si o rezolvare, ci sint lasate intentionat cu limba bifurcata de sarpe (ceea ce este provocator si stimulator). mai merita vizionat Lost Highway, film intru totul lynchian si de calibru forte (chiar daca nu a avut faima Twin Peaks-ului sau a Mulholland Drive-ului). in schimb Inland Empire este un rateu, dar un rateu ajutator – din pricina ca este complet ininteligibil, face, prin compensare, ca Mulholland Drive sa devina indeajuns de inteligibil!
    noi, clujevitii (eram citiva maniaci declarati pro-Lynch), am trait Twin Peaks, la ceasul difuzarii sale, ca pe un soi de „evanghelie” regizorala a misterului. si bine a fost.

  6. Alpha Dracon Says:

    Filmografie… mmm… ramanand in zonele obscure as vrea sa stiu daca il cunosti sau ai auzit despre regizorul italian Dario Argento. In strainatate a fost pretuit foarte mult, in timp ce la noi mai putin (nu traiesc intr-o tara deliranta 🙂 )… Profondo rosso(1975), Suspiria (1977), Inferno (1980), Phenomena (1985)… sunt printre filmele mele preferate (le-am pe toate in dvd fiind un argento-maniac), dincolo de defecte evidente, de nonsensuri, de kitsch-ul si „splatter” la moda in anii 80 care poate sa nu placa tuturor, cred ca atmosferele sale onirice, soundtracks hipnotice si terifiante si culorile stridente (in Suspiria si Inferno a folosit pelicule kodak din ani 40-50 care nu se mai foloseau la vremea respectiva si datorita carora verde, rosu si albastru aveau ceva exasperat,psihedelic si halucinat)ii dau filmelor sale ceva expresionist, si lipsa unei trame adevarate, atmosfere delirante si ratacirea personajelor in mediile labirintice si claustrofobice… mai adaug ca a avut si inspiratia literara, Suspiria si Inferno pornesc din Suspiria de Profundis a lui de Quincey care povesteste despre cele „trei mame”. (p.s. D’annunzio scrise si el un poem Suspiria de profundis inspirat de de Quincey)… daca nu-l cunosti pe Argento ar trebui sa vezi ceva… poate o sa-ti placa!

  7. Mesmeea Says:

    am auzit de Dario Argento, dar nu am vazut filme facute de el (cred ca nu au circulat in Romania nici macar pe vreo filiera underground) – parca are si o fiica regizoare si actrita (sau ma insel?)? suna imbietor ceea ce spui despre Dauritul Argintiu. dar daca ai dvd-urile cu pricina, inseamna ca voi vedea si eu cindva filmele lui.

  8. Alpha Dracon Says:

    Pacat ca nu au circulat, dar le vei vedea sigur pentru ca eu le-am, poate pentru tine sunt prea violente si „splatter”, curge prea mult singe… sa stii ca sunt si referinte la Romania in filmele lui… in Suspiria, o poveste despre „witchs” si despre „prima mama” „Mater suspiriorum”, se spune despre un om de serviciu ingrozitor de urit „nu vorbiti cu el ca nu intelege, Pavlo e roman”…. in Inferno a „doua mama” „Mater Tenebrarum” a fost interpretata de o actrita romanca Veronica Lazar care se mutase la noi in anii 70… in Phenomena, care se petrece in Helvetia, se spune „aceasta zona este numita Transilvania Helvetiei… e un vant aici… phoen… se spune ca cand el este tare pot sa devii nebun…”, in Trauma (1993), un film mai mediocru interpretat de fiica Asia (o actrita destul de slaba care a facut cariera numai datorita faptului ca este fiica lui Argento) protagonistii sunt romani: Aura Petrescu (Asia) si mama ei (Piper Laurie din Twin Peaks 😉 ) care este o vrajitoare, un medium… e si un dialog in romana… eh eh! Dario a fost dintre thriller hitchockian (mai ales la debut cu „L’uccello dalle piume di cristallo”, 1970) cu explicatii stiintifice si „horror” paranormal…dar a adus intr-adevar multe inovatii, tramele desigur sunt slabe, actorii nu sunt extraordinari, nonsensul stapaneste, dar felul sau de a regiza e foarte particular si voyeuristic, cu obsesia vederii si a detaliilor, culorile unor pelicule te faca sa te simti ca-ntr-un vis, arhitecturile din „locations” mereu fermecatoare si nelinistitoare, si rolul femeii (des este ea killerul psicopatic sau elementul supranatural care provoaca moarte)a fost socant la vremea respectiva… In Italia a avut succes mare pana in ani 90 apoi si eu trebuie sa afirm ca a fost o deriva artistica grava din pacate, ultimele film sunt o rusine, dar asa e…in lumea underground mai e apreciat, a fost si primul care a introdus in soundtracks muzica metal, in Opera (1987) care se desfasoara la teatrul regal din parma a amestecat Verdi cu muzica metal, o nebuine… in timp ce in filmele lui cele mai importante muzica ii apartine unei formatiei italiene de rock progressive „I Goblin”…in cinema lui viziunea nu poate fii disociata de muzica… asta a fost si originalitatea lui.

  9. Mesmeea Says:

    ce sa spun? voi incerca un film, doua, de Argento, si voi vedea ce si cum…

  10. Alpha Dracon Says:

    iti trimit eu!!! stiu eu cel ce trebuie sa vezi, ca daca nimeresti pe unu mai mediocru nu stiu cel ce te vei gandi!

  11. Mesmeea Says:

    grazie! dar n-as vrea sa ma procopsesc prea tare cu Argento, intrucit tot lynchiana cred ca voi ramine.

  12. Alpha Dracon Says:

    Nu trebuie sa te pricopsesti cu Argento si sa-l abandonezi pe Lynch :-), e numai sa vezi ce fel de regizor este si atat ;-).

  13. DeScribor Says:

    Tot am incercat sa scriu si eu ceva, dar nu s-a postat cu nici un chip, asa ca mai incerca acum. Eu ziceam ca nu pot spune prea multe despre Lynch, decat ca mi se pare că filmele lui merg impreuna cu hermeneutica lor, e o formula pe care am gasit-o pentru lucrurile (texte, dansuri, muzici…) care il angajeaza pe primitorul lor cu un fel de participare empatica, intr-un fel de cautare in zona pe care o propune creatorul. Am avut, legat de ceilalti regizori, o senzatie-certitudine la STALKER si CULOAREA POMEGRANATELOR, filmele mele preferate intr-o anumita zona. Anumite imagini din filmele astea au pentru mine rolul pe care imi inchipui ca il are rostirea cuvantului sacru indian. Inca ceva, am vazut pe TVR Cultural ceva despre Ashes and Snow, cred ca era o retrospectiva intr-o tara, asemenea filme sunt intr-adevar, sa zic asa, transportatoare si incantatorii.

  14. Mesmeea Says:

    gind la gind. intre filmele pe care le fac la masterul Istoria imaginilor, istoria ideilor este si Saiat Nova sau Culoarea rodiilor de Serghei Paradjanov. din Tarkovski propun intotdeauna Nostalghia (Calauza este prea lung si prea Tabel Mendeleev cu simboluri – dar datorez acestui film puhoi de lucruri – de la Calauza a pornit pasiunea mea pentru filme, pe cind eram studenta in primul an la Litere, cind m-am ambitionat sa vad pelicula de mai multe ori, ca sa o pricep pina la capat). ceea ce conteaza la Lynch este ininteligibilitatea provocatoare, intesata cu zone de patinaj pentru daydreamers. Ashes and Snow este o alta minunatie de film, am scris despre el cu entuziasm la rubrica Verba Woland, din Suplimentul de cultura.

  15. jeniact Says:

    caravana a trecut, desi ramasa in urma ei, zic si eu ca Mulholland Drive e unul din filmele mele preferate; dar nu e un film, e un vis, cu intortochierile si aparent lipsa de sens a aparitiilor si imaginilor. o sa ma uit iar!
    si felul greu si mlastinos in care suna titlul filmului…imi place mult

  16. Mesmeea Says:

    aproape exact – Mulholland Drive este un vis mlastinos, cu dinti nu foarte ascutiti, ca sa nu se infiga violent in carne, ci doar semi-violent (cine vede filmul o data, nu are cum sa il mai uite, ramine in el ca o cicatrice).

Lasă un răspuns la Alpha Dracon Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: