Entry for January 02, 2008

Cartea încuibată



La 19 octombrie 2006, Andrei Codrescu din Baton Rouge – Louisiana primeşte un neobişnuit email de la David Faulds, bibliotecar la secţia Cărţi Rare de la Universitatea Emory din Atlanta. Acesta îi relatează că a găsit într-o carte italienească de poezie, L’alito eterna – semnată de Renata Pescanti Botti, un volum inedit de poeme scrise în româneşte de Andrei Codrescu, prin 1966, direct şi pe cartea italiencei. Solicitat cu destulă curiozitate să spună povestea respectivelor poeme româneşti, scrise cu patruzeci de ani în urmă (!) în cartea Renatei Pescanti Botti, faimosul Andrei Codrescu din zilele noastre face un efort de memorie, uimit el însuşi de hazard şi de ciudata întîmplare aproape borgesiană: cartea italiencei fusese achiziţionată la Roma, în 1966, în drumul de emigrant al tînărului Codrescu (plecat din România în 1965). Iritat de poemele insipide din L’alito eterna, rebelul Codrescu se apucase să îşi scrie propriile lui poeme peste cele oficiale (ale italiencei), fiind, fără să ştie la acel ceas, unul din pionierii manuscriselor intertextuale, după formula mise en abîme (dar într-o formă inedită, după cum se va vedea), cunoscute astăzi sub formula de bookart. Iată, prin urmare, istoria unui semi-policier extrem de captivant!

În drumul spre America, ţara finală de destinaţie (dar trasă la sorţi), Andrei Codrescu ia cu sine cartea în care îşi scrijelise poemele. Astfel că o parte din texte sînt scrise la Roma, altele, la Detroit. În tot cazul, textele de acum sînt înrudite cu cele publicate în volumul Instrumentul negru de-abia în 2005, tot la patruzeci de ani (!) de la scrierea lor (la Editura Scrisul Românesc din Craiova). Iar titlul este şi el întrucîtva înrudit, dar mult mai tactil şi senzual: Femeia neagră a unui culcuş de hoţi. Traseul cărţii este şi el precizat la un moment dat: Roma-Detroit-Amen. Întrebîndu-l pe Andrei Codrescu ce va se însemne acel „Amen” final, am aflat că rostul respectivului cuvînt a fost şi este acela de Gata, Am încheiat, Atît a fost!

Tînărul Codrescu scrie încă în româneşte din 1965 pînă în 1970, cînd îşi va schimba limba de creaţie, optînd pentru engleza-americană, fapt materializat de primul său volum de poezie – Licence to Carry a Gun. Momentul (anul) în care renunţă la cartea Renatei Pescanti Botti (pe care o donează, o uită undeva sau pur şi simplu o abandonează) şi la propriul său manuscris încuibat în cartea italiencei nu este lămurit, autorul însuşi nemaiaducându-şi aminte. Cert este că respectiva bookart (Pescanti Botti & Codrescu sau, mai degrabă Codrescu făcînd abstracţie de Pescanti Botti) ajunge în 2006 în mîinile iscusitului bibliotecar David Faulds, care declanşează, practic, redescoperirea acestui manuscris închis într-o sticlă, ca să folosesc o metaforă măcar minimală. Pe prima pagină ni se precizează de altfel, de parcă ar fi vorba despre textul unui naufragiat: „ANDREI CODRESCU a făcut poezii în această carte”. Iar tînărul rebel este chiar un astfel de naufragiat, refugiat şi emigrant evadat din România (chiar dacă nu din închisori şi lagăre, ci din marele ţarc de sîrmă ghimpată): astfel că textul său este, pe de o parte, o primă lecţie de libertate lingvistică (fără autocenzură), iar pe de altă parte rămîne un soi de epistolă totuşi de dragoste (neîmpărtăşită) faţă de ţara părăsită.

Andrei Codrescu primeşte mesajul de la bibliotecarul „borgesian” al Universităţii Emory (pe care însă, în cheie simbolică, poetul o percepe onomastic ca fiind M-Emory, Memorie) din Atlanta la scurtă vreme după ce fusese încoronat în România (în septembrie 2006) cu cel mai cunoscut premiu literar acordat unui scriitor „străin” – premiul Ovidius. Cu marele premiu românesc al exilului, cum s-ar spune, şi care purta, nu în zadar, numele unui celebru exilat, fapt deloc hazardat. Astfel încît Andrei Codrescu a resimţit premiul cu pricina şi contactul cu fostul său manuscris uitat în cartea altcuiva, dar regăsit prin intermediul bibliotecarului David Faulds, ca pe o reîntoarcere la rădăcini, ca pe un pod între el şi ţara părăsită odinioară. Simplă coincidenţă este limpede că nu a fost, ci un fascinant joc al destinului! „Străinia” lui Andrei Codrescu, dacă o putem numi astfel doar între ghilimele, este şi a fost, însă, nu întru totul reală, ea fiind perturbată benefic de faptul că poetul începuse să scrie de oarecare vreme din nou în româneşte: în septembrie, chiar în cadrul festivalului „Zile şi nopţi de literatură”, Codrescu scrie la faţa locului un poem despre întoarcerea acasă a exilatului Ovidiu, în care se autoproiectează cathartic (pentru că este vorba despre un Ovidiu postmodern made in Romania!); iar în octombrie 2006, prin email, comite, alături de autoarea acestor rînduri care îl provoacă să delireze, un amplu poem de şaptezeci de pagini, Submarinul iertat, publicat în vara lui 2007 de către Editura Brumar.

Cartea de faţă este una încuibată: o carte care cuibăreşte (care îşi pregăteşte culcuşul pentru puii ce se vor naşte), pe de o parte, şi o carte care devine cuib. O carte care îşi este sieşi cuib, chiar dacă şi-a găsit sălaşul prin intermediul altei cărţi, al unei străine. Conţinuturile cărţii de poezie a Renatei Pescanti Botti nu au funcţionat deloc, întrucât textele respective sînt declarate a fi nule de către rebelul Codrescu (şi aşa şi este, cartea fiind alcătuită din versuri făţiş fade). De aceea Femeia neagră a unui culcuş de hoţi este o carte încuibată în ea însăşi.

Andreiada cu graffiti

Femeia neagră a unui culcuş de hoţi este o bookart nu doar în ceea ce priveşte maniera de palimpsest în care, tehnic, este realizată (poemele lui Andrei Codrescu inserate în cartea mediocră a poetei Pescanti Botti, pe care o regenerează astfel, infuzînd-o cu viaţă şi artă), ci şi grafic. Pentru că rebelul Codrescu graffitează cu aplomb cartea italiencei. Unele desene sînt simple scrijelituri ori întărituri de litere şi cuvinte, altele sînt imagini de sine-stătătoare, figurative şi non-figurative, ca într-un abecedar cu un alfabet ciu
dat (demn de o chimie poetică). Avem de-a face cu portrete stilizate de bărbaţi şi femei, măşti, grafii ironice, parodice, ludice ori, dimpotrivă, serioase. Graffitiurile pe hîrtie ale tînărului Codrescu au, totuşi, în general, un sens de tandră ironie şi de amuzament. Este vorba despre o „Andreiada” (cum sugerează para-autorul pe pagina de gardă) adică de o cruciadă burlescă, în care liniile întărite (ce apar rar) sînt bune însoţitoare ale unor chipuri subţiratice, de iluminaţi, măscărici transfiguraţi sau asceţi uimiţi (şi lista poate continua). Apar, cînd şi cînd, o pagodă lunguiaţă, plante distincte, un cap cu opt ochi, o mînă uriaşă cu patru degete etc. Există şi cîteva desene cu aer sexual: se mizează pe o stilizare infantilă, pe contorsionarea schiţată a unor trupuri (se pedalează pe variaţii ale cercului, în principal). Pe de altă parte există imaginile non-figurative, unde desene geometrice combinate în manieră intenţionat infantilă pur şi simplu bemolează poemele mediocre ale Renatei Pescanti Botti. Unele desene seamănă cu cele din Micul Prinţ, minunata carte a lui Antoine de Saint-Exupery. Altele par să fie înrudite cu cele produse cîndva de atipicul suprarealist Juan Miró. Uneori, peste poemele italiencei este scris un singur cuvînt uriaş (LENIN, de pildă). Nu este vorba despre masacrul unei cărţi, cititorul să nu aibă asemenea temeri: ceea ce face Andrei Codrescu este să alchimizeze cartea deloc alchimică a poetei Pescanti Botti. Să o preschimbe, de-abia prin acest palimpsest programatic şi progresiv, în artă.

Fireşte, toate aceste graffiti nu sînt capodopere, dar nici nu aspiră să fie aşa ceva. Ele sînt un soi de picioroange simpatice pentru poetul care scrijeleşte de zor pe cartea italiencei, jucîndu-se.

Cutia cu chibrite a lui Picasso

Titlul Femeia neagră a unui culcuş de hoţi este o momeală pentru cititor. Asemenea cîntăreţei chele a lui Eugen Ionesco, nici femeia neagră a unui culcuş de hoţi nu există neapărat în chip tranşant, ci este mai degrabă o fantasmă suspendată, care poate bîntui chiar fără să fie materializată ori numită (deşi ipostazele femeii brune şi misterioase nu sînt absente). Sub titlul strecurat de Andrei Codrescu în cartea poetei Pescanti Botti există, apoi, o precizare a jocului prestat de cel de-al doilea autor, întrucît ni se spune că este vorba despre o „linie paralelă de Andrei Codrescu”. De ce o „linie paralelă”? Pentru că numele autoarei, pe pagina de gardă, este şters, al doilea autor scriind peste numele răzuit al italiencei cuvîntul „zero”. Astfel, cartea primară, iniţială, este catalogată drept o carte ratată de poezie, pe care tînărul Codrescu vrea să o reinvestească cu propria-i poezie.

Poemul care poartă titlul volumului începe învăluitor, chiar parţial whitmannian, ca şi cum para-autorul şi-ar asuma un gest întemeietor, genezic: „Condu-mă noapte în afara Dumnezeului hîrtiei mele/ acordă-mi clipa albă a amestecului de sexe/ cîntă în faldurile şoldului meu/ dacă ai trompeta faima şi publicul necesar”. Ceea ce este fermecător la această carte încuibată ori cuibărită este prospeţimea imaginilor (care par să fi fost transcrise azi, şi nu în urmă cu patruzeci de ani), apoi ironia, tandreţea, asocierile inedite, dar şi sfîşierea. Privirea, viziunile, percepţiile par să fie ale unui sceptic revoltat, dar care nu şi-a pierdut capacităţile sinestezice şi preferinţa de a scobi în obscuritate. Pe de altă parte nu este vorba despre o lume perfectă, ci despre una pe jumătate bolnavă din cînd în cînd, marcată de „păduchi lăuntrici” care, însă, nu împiedică desfăşurarea unei frenezii cvasi-dionisiace (înrudită cu aceea din volumul Instrumentul negru). Este o lume hibridă şi confuză, situată între asceză („un maldăr de bătrîne agăţate de funia de usturoi a aceleiaşi rugăciuni”) şi corupţia terestră, între spirit şi consumerism, unde pînă şi pîinea (noastră cea de toate zilele) poate fi vinovată. Ce ar putea salva această lume? Numai şi numai vizionarismul poetic, pe care Andrei Codrescu îl desfăşoară în trombe scintilante. Personajele sale himerice visează pisici verzi şi au percepţii neobişnuite asupra gheţii („are un cap de uliu şi unul de măslină/ îndelung rîvnită într-o salată inabordabilă” – Într-o zi). Uneori, visele sînt prea pline de pălării (după cum ni se precizează), drept care personaje ciudate erup în poeme: „un fel de poliţai dintr-un cartier rău famat al Babilonului” sau dervişii care „mănîncă zahăr ciupindu-se de sîni” (Casă veche); walkiria care „scapără un pian alb cu nebuni greşiţi” (fugă Bach), dar şi obiecte aproape magice precum „cutia cu chibrite a lui Picasso regăsită în cenuşa vertială a măceşului dulce” (Doruri); apoi „un mic diavol într-un as de treflă, cu un lanţ de aur pe burtă” (Casa) sau acel „colecţionar de voci/ înalt slab cu ochelari ca un sac plin de pîini stereofonice pe spate” (Strigătul), „gânditori ruşi cu pardesie din ziare” (Săgeată); apare inclusiv un Dante „în fruntea unei procesiuni de homoflorali” (De disparitione angelorum)!

Bîntuie prin poeme un vag aer de deşertăciune a deşertăciunilor, în care lucrurile sînt desuete, fade ori dure şi pestilente; alteori, dimpotrivă, funcţionează o veselie demenţială, în care nimic nu mai contează. De aceea, unele poeme poartă amprentă pro-avangardistă, ca nişte flashuri cu iz de proverb absurd. Iată, de pildă, poemul Dicţionar – „Vacă: adevăr blindat de osul căprui al duhului calului tău/ asociat cento per cento la maşinile de scris/ animal în rugăciune perpetuă, găsit în albia unui rîu cu comori,/ amestecat între efigii de regi şi centuri de castitate, toate de aur”; sau poemul Rugă – „Rugă să se umple cu păr farfuria cu macaroane a celui rău vis-à-vis de mine/ rugă de măgar umflat cu moara dintîi a lui Noe/ regăsirea are întotdeauna un aer de premiu senzaţional speriat cu un pistol de apă/ şi farfuria lui va fi mîncată toată fiu şi tată./ Rugă.”

Pe de altă parte, există o intenţionalitate provocatoare care mizează pe o artă poetică personală, dar şi a unei virtuale generaţii. Mă refer aici la amplul poem (fluviu) 7 scenarii anestezice pentru arsura curbă a unui început de lege socială, dar şi la alte texte; de pildă în problemele generaţiei mele sînt într-un tranzistor apar porunci simili-suprarealiste în care face figuraţie tocmai Allen Ginsberg (numele acestuia este scris cu z, nu cu s): „pe Allen Ginzberg să nu-l lăsaţi să iasă/ înainte de a spune de trei ori/ generaţia noastră e un tranzistor”. Este schiţat, aşa cum spuneam deja, posibilul program al unei noi generaţii al cărei instrument este provocarea: „umanitatea noastră totală ar avea ca rezultat/ creşterea unei generaţii multicolore cu principiile plasate antispermatic/ cu sedii
oficiale în WC-urile publice/ şi cu călătorii înlăuntrul numelor de bucătari” (Conceptual). Gesturile de revoltă (oprirea trenului în stepele Asiei, spargerea farfuriilor – a se vedea poemul Aerul poartă capre sălbatice) sînt, de aceea, fireşti.

Există, apoi, în cartea încuibată Femeia neagră a unui culcuş de hoţi, şi o dimensiune sau măcar o alură politică: popoarele sînt vinovate pentru că nu se revoltă sau, dimpotrivă, pentru că sînt condiţionate de explozibili insidioşi. Un fragment scelerat şi elocvent (precum un cîntecel ţicnit, mimat a fi comis de un retardat) avem în poemul Dacă: „Lenin şi-a pierdut cămaşa/ Stalin cravaşa/ Eu pe Nataşa/ tra-la-la-la-la/ etcetera”. Miza meditativă etic este, însă, deloc întîmplătoare, precum în poemul Retragerea din Rusia (care transcrie transparent tema exilului, a înstrăinării): „Retragerea are forma crudă a arderilor de vrăjitoare/ un bun miros de carne friptă şi de sulf./ Pădurii îi revine un mare regizor în filmul acestei retrageri forţate/ şi brusc o amintire se umple de furnici./ Dă-mi trenurile Hamlet şi sfîntul dans al gurii/ pe marea fără ţintă a prânzurilor tale”. Exilul este concentrat în amintire, nu orice fel de amintire, ci una care „topeşte grăsimea unui porc tăiat pe zăpadă/ şi trage la sorţi cu Dumnezeu coada porcului tăiat pe zăpadă” (Amintirea mea). Alteori, este biciuită limba de lemn şi cuvintele ei specifice precum cuvântul pace, o „grasă vestală adormită pe un foc stins de mult/ eu ţi-aş aprinde vreo două mituri la căpătîi/ dacă nu mi-ar fi într-adevăr ruşine/ de chiloţii scurţi ai zeiţelor care circulă în acest gen de adevăruri” (Pace). Un poem minunat (Visul lor) este visul insectelor dizgraţioase (purici, păduchi, ploşniţe), care vizualizează o Moscovă înzăpezită şi alexandrină (aşa cum nu era deloc Moscova sovietică). Este intuibilă, în anumite poeme, şi un oarecare abur al terorii din ţara părăsită; dar nu doar ţara abandonată (nenumită, dar transparent prezentă prin ţuică, mămăligă şi alte ingrediente care apar sporadic) este bolnavă, ci întreaga lume are ceva maladiv, subteranele riscînd să copleşească suprafaţa. Lumea este viciată şi violentă, iar perspectiva este aceea a unui proto-hippy, beatnic anti-războinic: „Europa ca o conservă de peşte/ şi America ca o groapă de maţe” (De lucru!). Iar beatnicul acesta ştie că doar caii albi ar putea fi sanctificaţi.

Nu lipseşte din această carte specială autoportretul lucrat cu bisturiul din succintul, dar emblematicul poem Sare: „Părinţii mei au purtat banderolă pe mînă/ şi pe mine în pîntece./ Aş fi preferat să fie invers./ Azi aş fi ştiut la ce să mă opun şi ce să iubesc”.

14 răspunsuri to “Entry for January 02, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    vizitatorii (mai mult sau mai putin extraterestri ai) blogului Mesmeeii au priceput deja ca, pe linga obsesia literara a romanului bulgakovian „Maestrul si Margarita”, pe linga destinul sonor rivnit pinkfloydian al subsemnatei (plus toate celelalte hipnoze muzicale – Van Der Graaf & Jim Morrison & Co), mai functioneaza o „prajitura” literara care imi place, iar aceasta se numeste Andrei Codrescu.

  2. Blanche Fleur Says:

    ok.Ati citit poeme de Bruno Rombi?Ce parere aveti despre ele?Mie mi-au placut enorm, am regasit in ele vraja cautarii continue a sinelui, bucuria calatoriei, exotism.

  3. Mesmeea Says:

    acum aud pentru intiia data despre Bruno Rombi (hmmm, ar trebui sa ma rusinez?). ce-i de facut?

  4. Oda Says:

    incep sa prind gustul Andrei Codrescu. nu de multa vreme, am pus mana pe volumul bilingv alien candor/candoare straina. am vazut si cateva bucati din road scholar.

    randurile de mai sus sunt chiar prefata la volumul lui A.C.?

  5. Mesmeea Says:

    musai de citit „Instrumentul negru” si „Femeia neagra a unui culcus de hoti”, volume codresciene de poezie scrise la foarte tinerete (exclusiv in limba romana), dar navalnice si aparte, publicate, ce-i drept, dupa 40 de ani de la scrierea lor. iar dintre romane, va recomand sulfuros „Mesi@” (care e capodopera in toata legea) si „Wakefield”.
    da, textul meu este prefata la „Femeia neagra a unui culcus de hoti”, dar o prefata putin scurtata.

  6. Blanche Fleur Says:

    Nu,ca doar nimeni nu poate citi tot ce se scrie in lume, decat daca ar avea vreo 15 vieti si ceva.Am vrut doar sa spun ca scrie frumos.Si eu…o sa-l citesc pe Andrei Codrescu

  7. Mesmeea Says:

    oricum, imi fac mea culpa si ma duc sa aflu pe internet cine e Bruno Rombi (macar atit). cit despre Andrei C, va fac imbierea sa-l cititi cu cele patru carti recomandate deja lui Bogdan-Oda (fiindca tot ce a scris pina acum auctorele e cam mult de citit!)

  8. Oda Says:

    se pare ca mesi@ si wakefield sunt la polirom pe site 🙂

  9. Mesmeea Says:

    acestea sint carti care merita citite nu electronic, ci in format carte normala, insotite de capucino, ceaiuri verzi de iasomie, martini si putin jazz in surdina. ba chiar si betigase parfumate orientale cred ca ar merge!

  10. Oda Says:

    ziceam ca le`am gasit sa le comand. doar ca m`am inselat, nu era site`ul polirom, era o firma din bucuresti care livreaza. si n`am de gand sa dau 20lei taxe de expediere/colet…

  11. Mesmeea Says:

    Wakefield pot sa vi-l imprumut, fiindca il am (ca sa degustati cum poate fi intilnit ghiavolul in zilele noastre – ce-i drept un ghiavol cam sastisit de lume si de trebusoarele dinsei). Acuzata capodopera, insa, nu o am. Dar o voi avea.

  12. Oda Says:

    atunci joi putem face tranzactia. va aduc alice in wonderland si imi aduceti wakefield 🙂 multumesc anticipat 😀

  13. Mesmeea Says:

    Sa aduc si Instrumentul negru, primul volum de poeme in romaneste al lui A.C., publicat la 40 de ani de la scrierea textelor? Intrebarea este valabila si pentru Femeia neagra a unui culcus de hoti.

  14. Oda Says:

    cum sa nu!

    multumesc inca o data anticipat 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: