Archive for decembrie 2007

Entry for December 01, 2007

decembrie 1, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)


Ceasornicăria (VI)

Va să zică, iar şi iar, ce sunt eu. O poetă ca „bestie” (e pledoaria mea pentru autenticitatea şi febrilitatea maximă la nivel de simţire) şi o delirionistă (nu mai reiau aici teoria mea despre delirionism, ca să nu devin plictisitoare). O prozatoare care mizează enorm pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia narativă, pe papilele gustative epico-epicuireice (ca să mă joc puţin lingvistic). O eseistă (de fapt o analistă a mentalităţilor) care are ca instrument înţelegerea suferinţei. Dar cred că voi renunţa în curând la ultima ipostază. Cât am putut, am făcut în acest sens. Poezie şi proză, însă, voi mai tot scrie, fiindcă nu pot să mă abţin, ambele sunt deja în sângele meu, fac parte din carnea mea.

Timpul meu e doldora şi ultraplin. De cursuri la Facultatea de litere, şedinţe de redacţie la revista de cultură Steaua, ateliere de scriere creativă (când şi când), simpozioane şi multe altele. Acesta este timpul oficial. Există, apoi, fireşte, timpul neoficial, în care scriu, ascult muzică psihedelică ori călătoresc (de obicei în locuri exotice, vara, pe diferite insule greceşti, cuibul meu predilect), stau în „coconul” apartamentului de bloc. Şi citesc enorm. Din 1990 încoace cred că am citit aproape o mie de cărţi de poezie. Actualmente îmi place mai mult să citesc proză: fiindcă ador să fiu purtată prin subteranele narative, chicotesc când sunt păcălită ca cititor şi mi se oferă surprize de degustător sau sunt lovită în moalele capului de o soluţie epică nemaiîntâlnită. Proza poate fi astăzi chiar un fel de drog pentru cititorul profesionist (o spun în cunoştinţă de cauză), dar e bine că lucrurile stau astfel. Şi mai există, apoi, timpul Internetului, care mă devoră. Mi-e teamă să nu devin adictă la Internet, într-atât este de diavolescă această nouă lume la care a trebuit să mă adaptez!

Scriitorii sunt făpturi care mizează pe împărtăşanie. Scriitorii pot să scrie pentru ei înşişi, dar poate că scriu mai ales pentru ceilalţi. Ca să îi vindece şi să îi mângâie şi să-i răsfeţe ori înminuneze pe ceilalţi (şi, uneori, ca să îi înnebunească, trebuie să admit şi acest lucru). Sau ca să limpezească vremurile şi lucrurile în această lume. Scriitorii sunt, oricum am lua-o, un fel de „doftori” şi terapeuţi şi, poate, chiar nişte simili-şamani. Cea mai mare slăbiciune a scriitorului este dorinţa compulsivă de glorie, hămeseala după imagine, şi, uneori, mercenariatul.