Entry for December 22, 2007

Sub Alpi, cu Jethro Tull

A fost să-mi tihnească să reascult Jethro Tull, vocea de catifea consistentă a omului-flaut care este Ian Anderson, tocmai la poalele Alpilor francezi, într-un orăşel paşnic, dar şi în mod previzibil friguros. Am locuit aici într-o casă veche, unde odaia de la subsol era ruptă dintr-o carte cu bunici: pe perete – tapet vişiniu cu floricele, apoi un dulap butucănos plin de intrânduri şi având atârnat de cheie un burduf cu levănţică şi alte plante aromate, o oglindă semiprinciară, felinare stilizate, un pat cu stinghie pentru sprijinit şi ascultat poveşti cu nemiluita, un fotoliu uriaş cât un şarpe boa încolăcit (ca să mă cocoloşesc în el exact ca un Ouroboros), ferăstruici cu perdele croşetate, o masă cu picioarele îndoite de cămilă, afişe sub sticlă cu femmes chic din secolul al nouăsprezecelea (de pe la 1858, mai exact), cu rochii-lujer şi pălării înnebunitoare (căci, nu-i aşa, important este a sugera, iată visul! zicea tocmai un faimos poet franţuz!). Când deschideam fereastra dimineaţa, Alpii îmi ciocăneau în frunte şi în dinţi. Am ajuns chiar şi într-un ţinut al unei îmblânzite crăiese a zăpezii, la o mie de metri deasupra vieţii lumeşti, pe platoul unei mănăstiri dominicane (şi am prins slujba cuminte a măicuţelor), la jumătatea drumului spre vârful Chartreuse (mândria ţinutului cu pricina), unde nişte copii atemporali (întru totul rupţi de realitate) săniau cu îndârjire de meseriaşi, făcându-mă invidioasă de moarte. Ce-i drept, săniile lor erau, majoritatea, din plastic colorat, un soi de planşete: am zărit doar o singură sanie clasică, din lemn!
Ce-am făcut eu aici? Am citit romane ciudate, am scris poeme şi mai ciudate şi am ascultat Jethro Tull până mi s-a catifelat pentru întreaga iarnă creierul. Nu atât albumele clasice, pe care le ştiam de mulţi ani pe de rost (de la War Vhild şi Thick as a Brick la Acqualung, Minstrel in the Gallery la Songs from the Wood ori Broadsword and the Beast, ca să pomenesc doar câteva din ultraconsacrate), cât concertele din 2003 şi 2005, cu prestaţia în forţă, de spiriduş desăvârşit, şi cu giumbuşlucurile sonore impecabile ale unui deloc vetust Ian Anderson. Rockul său din fructe de pădure, fals rustic, şi-a găsit doar acum calea regală spre inima şi urechile mele.