
Sub Alpi, cu Jethro Tull
A fost să-mi tihnească să reascult Jethro Tull, vocea de catifea consistentă a omului-flaut care este Ian Anderson, tocmai la poalele Alpilor francezi, într-un orăşel paşnic, dar şi în mod previzibil friguros. Am locuit aici într-o casă veche, unde odaia de la subsol era ruptă dintr-o carte cu bunici: pe perete – tapet vişiniu cu floricele, apoi un dulap butucănos plin de intrânduri şi având atârnat de cheie un burduf cu levănţică şi alte plante aromate, o oglindă semiprinciară, felinare stilizate, un pat cu stinghie pentru sprijinit şi ascultat poveşti cu nemiluita, un fotoliu uriaş cât un şarpe boa încolăcit (ca să mă cocoloşesc în el exact ca un Ouroboros), ferăstruici cu perdele croşetate, o masă cu picioarele îndoite de cămilă, afişe sub sticlă cu femmes chic din secolul al nouăsprezecelea (de pe la 1858, mai exact), cu rochii-lujer şi pălării înnebunitoare (căci, nu-i aşa, important este a sugera, iată visul! zicea tocmai un faimos poet franţuz!). Când deschideam fereastra dimineaţa, Alpii îmi ciocăneau în frunte şi în dinţi. Am ajuns chiar şi într-un ţinut al unei îmblânzite crăiese a zăpezii, la o mie de metri deasupra vieţii lumeşti, pe platoul unei mănăstiri dominicane (şi am prins slujba cuminte a măicuţelor), la jumătatea drumului spre vârful Chartreuse (mândria ţinutului cu pricina), unde nişte copii atemporali (întru totul rupţi de realitate) săniau cu îndârjire de meseriaşi, făcându-mă invidioasă de moarte. Ce-i drept, săniile lor erau, majoritatea, din plastic colorat, un soi de planşete: am zărit doar o singură sanie clasică, din lemn!
Ce-am făcut eu aici? Am citit romane ciudate, am scris poeme şi mai ciudate şi am ascultat Jethro Tull până mi s-a catifelat pentru întreaga iarnă creierul. Nu atât albumele clasice, pe care le ştiam de mulţi ani pe de rost (de la War Vhild şi Thick as a Brick la Acqualung, Minstrel in the Gallery la Songs from the Wood ori Broadsword and the Beast, ca să pomenesc doar câteva din ultraconsacrate), cât concertele din 2003 şi 2005, cu prestaţia în forţă, de spiriduş desăvârşit, şi cu giumbuşlucurile sonore impecabile ale unui deloc vetust Ian Anderson. Rockul său din fructe de pădure, fals rustic, şi-a găsit doar acum calea regală spre inima şi urechile mele.
Ce-am făcut eu aici? Am citit romane ciudate, am scris poeme şi mai ciudate şi am ascultat Jethro Tull până mi s-a catifelat pentru întreaga iarnă creierul. Nu atât albumele clasice, pe care le ştiam de mulţi ani pe de rost (de la War Vhild şi Thick as a Brick la Acqualung, Minstrel in the Gallery la Songs from the Wood ori Broadsword and the Beast, ca să pomenesc doar câteva din ultraconsacrate), cât concertele din 2003 şi 2005, cu prestaţia în forţă, de spiriduş desăvârşit, şi cu giumbuşlucurile sonore impecabile ale unui deloc vetust Ian Anderson. Rockul său din fructe de pădure, fals rustic, şi-a găsit doar acum calea regală spre inima şi urechile mele.
decembrie 22, 2007 la 3:38 am |
Foarte rau imi pare ca nu am reusit sa ii prind la sibiu anul acesta cat despre primul lor concert in Ro…eram prea mica:).Bine spuneti „deloc vetust” pt ca o repr Jethro Tull(precum si una Deep Purple la care am avut placerea sa asist:))inseamna profesionalism,vitalitate,emotie.Cat despre cadrul in care v-ati (re)gasit…sunt sigura ca multi v-ar lua locul.:)
decembrie 22, 2007 la 6:18 am |
m-as fi dus valvirtej la sibiu la concert, dar eram la venezia… si nu am putut renunta nicicum la insemnele lagunei (prea sint otravita de orasul acesta insidios).
decembrie 22, 2007 la 8:10 am |
chartreuse o e zona geniala. imi pare rau ca am vazut`o doar vara. daca nu ati vazut muzeul de arta din grenoble si daca aveti ocazia, merita 🙂
decembrie 22, 2007 la 8:44 am |
am fost la muzeul cu pricina si am prins acolo o expozitie cu impresionistii francezi, achizitionati prin muzee particulare americane (la Dallas, de pilda). si am avut ce vedea.
decembrie 22, 2007 la 11:49 am |
Ce bine e cand cuiva ii este bine: le transmite si celorlalti starea respectiva!
🙂
decembrie 22, 2007 la 12:10 pm |
sint bucuroasa, atunci, de molipsirea pe care am faptuit-o.
decembrie 23, 2007 la 4:10 am |
am trecut si eu pentru a va ura un Craciun de vis,fericire,bucurii,desi sunt convinsa ca pentru oamenii deosebiti sarbatorile sunt…fermecate.
decembrie 23, 2007 la 4:24 am |
multumesc pentru urari. cred, insa, ca si pentru oamenii simpli sarbatorile pot fi fermecate si chiar sint. numai sa stie sa se bucure!
decembrie 23, 2007 la 7:12 am |
Ce-o fi insemnand noul „look” de pe blog (ma intreb)??
decembrie 23, 2007 la 12:56 pm |
efemerul „look” de pe blog este o masca venetiana in sarbatoare iernatic-primavaratica… (cam sucita explicatie, ce-i drept!). ca toate imaginile, si aceasta va sta cit va sta, apoi va disparea.