Entry for November 22, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Ceasornicăria (IV)

Am declarat adesea că sunt împătimită după poveşti: îmi place să le spun, dar şi mai mult îmi place să le ascult. Iar la prietenii mei caut mereu plăcerea narativă (desigur, în afară de calităţi necesare precum inteligenţa, profunzimea, loialitatea ori delicateţea, nu în ultimul rând umorul); am câţiva astfel de prieteni care sunt nişte mari povestitori şi istorisitori, dar pe care nu îi am neapărat în apropierea mea, ei nefiind clujeni, ci de prin alte părţi. Dar există, totuşi, şi la Cluj câţiva dintre ei, care mă fac să savurez lumea poveştilor. Întrucât poveştile îmblânzesc lumea noastră, o fac mai ingurgitabilă.

Virtuţile unui povestitor autentic sunt: arhitectura narativă, stilul flamboaiant (este un cuvânt cam spumos, ştiu), impetuozitatea şi impecabilitatea.

Obsesia ideii de naraţiune este cel mai bine conţinută şi sintetizată în O mie şi una de nopţi. Povestitorul autentic este o veşnică şi învăluitoare Şeherezadă, căreia nu i se va tăia capul niciodată, pentru că ar fi păcat să se întâmple aşa ceva şi poveştile să îşi piardă rostitorii.

Îmi place să călătoresc şi să văd locuri străine, dar nu să rămân acolo, prin străinătăţuri. Îmi place să fiu homo errans. Învăţ multe de la locurile pe care le văd şi pe care întâi de toate încerc să le adulmec şi să le simt, să le percep senzorial (chiar dacă, în anumite cazuri, spiritualitatea respectivelor locuri este cea care m-a făcut să ajung acolo). Toate aceste spaţii intră în povestirile mele numai întrucât ele însele pot fi deja nişte poveşti de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, aceste spaţii doldora de narativitate mă catalizează să le preiau şi să le pun apoi în textele mele.

Cluj, Clujshire sau Clujeusis este acelaÅŸi drac. Pentru prietenii mei există, atunci când am timp să li-l arăt, ÅŸi un Cluj subteran destul de incitant ÅŸi misterios, nu doar oraÅŸul de la lumina zilei. Sper cândva să am răgazul necesar să scriu un roman despre oraÅŸul meu. Am în cap acest roman, dar încă nu i-a venit timpul ÅŸi nici eu nu m-am „copt” îndeajuns. Poate peste vreo zece ani, de fi-va să fie.

Nu resping termenul autoficţiune aplicat prozei mele (mai cu seamă), dar el ar putea fi limitativ într-o anumită măsură. Fireşte că un autor se reinventează de câte ori poate. Esenţial este, însă, să o facă într-o manieră veridică şi valoroasă estetic. Altfel ar fi vorba doar de un şir de măşti de carnaval aluvionar. Ideea de carnaval este folositoare în cazul meu, întrucât, nu-i aşa, carnavalul exorcizează, curăţă prin exces, astfel încât, la sfârşitul lui, făptura umană să îşi poată lua viaţa de la capăt. Carnavalul este, de aceea, o moarte temporară şi iniţiatică, prin exces, teatralitate şi păcat.

Farmazoana Haritina din povestirea cu acelaşi titlu din volumul de proză Nebulon mi-a folosit foarte bine pentru a crea un soi de halou argintiu legat de născocitorul (sau născocitoarea) de poveşti. Aş dori să fiu în realitate aşa ceva, dar nu ştiu dacă şi sunt. Am scris cu delicii la Nebulon şi cu voluptate narativă (am fost cu adevărat bucuroasă şi încuibată cu voioşie de sine scriind această carte), mai şi autoironizându-mă uneori, pentru că aşa ceva nu strică niciodată. Faptul că am folosit verbul a născoci, în loc de a crea, a inventa, spune şi el ceva: că mă raportez la poveşti ca la un vin-marmeladă şi că ador să mă îmbăt cu ele. De aceea îmi şi plac marii povestitori: de la burduful cu poveşti al celor O mie şi una de nopţi la García Márquez, Cortázar, Rushdie, Saramago, Llosa (ehei, şi mai sunt destui, ceea ce este grozav!).