Archive for septembrie 2007

Entry for September 12, 2007

septembrie 12, 2007


Despre relaţia trupurilor, ironie şi joacă



Ruxandra Cesereanu: Dragă domnule Péter Esterházy, romanul dumneavoastră O femeie a fost foarte bine receptat în România. De ce aţi simţit nevoia să inventariaţi femeia şi femeile, şi nu să faceţi portretul genului din care faceţi parte, al bărbatului, respectiv bărbaţilor? Întrebarea mea poate părea nesărată ori plată, dar îşi are tâlcul ei.

Péter Esterházy: Eu cred că nu portretul femeilor l-am făcut, ci mai degrabă am scris despre relaţii. Respectiv, mai concret, am scris despre relaţia trupurilor. La urma urmei, fiecare text din cartea mea poate fi considerat o biografie sau schiţa completă a unei relaţii. Se pune astfel întrebarea – ce înseamnă dacă până la sfârşitul lumii trupurile sunt apropiate unele de altele. Pe de o parte cât de fantastic şi nemaipomenit este acest lucru, iar pe de alta, cât de îngrozitor şi de pervers. Cartea mea, O femeie, nu este simetric gândită în ceea ce priveşte femeia şi bărbatul. Pentru că doar bărbatul vorbeşte, în carte, despre relaţia trupurilor. Dar cred că acest lucru nu are importanţă. Dacă acum am scrie foarte repede o carte, care ar corespunde cu volumul O femeie, înafară de o singură tangentă – înlocuim personajele: unde este femeie scriem bărbat şi invers – chiar şi în cazul acesta cartea nu s-ar schimba foarte mult.

R.C.: Aveţi mult umor negru atunci când descrieţi scene erotice în O femeie. Umor negru şi ironie. E un fel de a evita privirea romanţioasă şi patetică asupra erotismului? Dar, oare, riscă erotismul zilelor noastre să mai fie patetic şi romanţios? Nu a fost epuizată această ipostază în secolele trecute?

P.E.: Eu consider ironia ca fiind inevitabilă. Nu este vorba de o decizie dintr-un anumit punct de vedere. Pentru că nu noi suntem ironici, ci situaţia este ironică. Cred că Sartre spunea că suntem condamnaţi la ironie. Prin definiţie, ironia acţionează împotriva patetismului şi a romantismului. Dar şi acestea din urmă sunt puţin mai complicate, pentru că totul este atât de puţin patetic şi romantic încât la un moment dat patetismul poate deveni interesant, romantismul mai puţin. Dar, în acelaşi timp, e adevărat că astăzi se reclădeşte un nou patetism, un nou romantism, un nou conservatorism, o nouă ipocrizie.

R.C.: Ce este carnavalul cărnii, aşa cum folosiţi la un moment dat această sintagmă în O femeie?

P.E.: Carnavalul este în general o acţiune care vrea să facă invizibilă moartea, să acopere moartea. Să dansezi până când uiţi să te mai gândeşti la moarte.

R.C.: Atunci carnavalul cărnii este o formulă care face legătura între libido şi mortido?

P.E.: Da. Pot să spun că e aşa, pe de o parte, pe de altă parte are şi o semnificaţie care are legătură cu bucuria. Cu bucuria trupului. Carnavalul cărnii ar putea să însemne şi bucuria trupului. Acea forţare puţin ridicolă a mea (ca individ) că nu aş vrea să mă resemnez cu faptul că această lume este Valea Plângerii. În acelaşi timp trupul vorbeşte în permanenţă despre pustiire, despre distrugere. Cunoşti, cred, ipostaza mea de fotbalist.

R.C.: V-am văzut poza de curând pe o carte. Eraţi un tânăr fotbalist.

P.E.: Un fotbalist la treizeci de ani este deja bătrân. Iar trupul îţi arată această degradare.

R.C.: Deci trupul e ca un fotbalist.

P.E.: Nu, dar fotbalistului îi este mai simplu să vadă treaba asta. Pentru că, altfel, omul poate să creadă că şi la patruzeci de ani totul este în regulă. Dar dacă omul trăieşte, să zicem, şaptezeci de ani, cincizeci de ani e vorba despre asta şi nu despre altceva. Definit astfel, putem vorbi despre un evantai larg. Noţiunile despre care am amintit până acum: dans, bucurie, moarte, dispariţie, contrariul Văii Plângerii, aceste noţiuni marchează spaţii destul de largi.

R.C.: Cum aţi defini bărbatul şi femeia la trecerea dintre milenii. Mai este posibilă o nouă definiţie?

P.E.: Cred că a sosit momentul în care trebuie să schimbăm rolurile. Spuneţi, doamnă, cum vedeţi dumneavoastră rolul femeii?

R.C.: Chestiunea este că am să vă şi răspund. Mi se pare că, şi nu neapărat datorită feminismului, chiar putem vorbi de un context de virilizare a femeilor, care încearcă să recontroleze viaţa (socială, sexuală etc.) cu tot ce înseamnă aceasta. Nu putem vorbi neapărat de efeminarea bărbaţilor, dar de virilizarea femeilor, da. Aceasta este vizibilă.

P.E.: În Europa de Vest, se poate vorbi chiar şi de efeminarea bărbaţilor. Există acest bărbat european intimidat. Acest lucru nu este valabil pentru bărbatul din Est. Acesta îşi păstrează vechea lui cetate de macho. Abia de suntem câţiva care suntem perfecţi… Nu aş putea să spun exact ce înseamnă a fi efeminat şi ce înseamnă a fi virilizat. Se vede că în aceste structuri există tot felul de metamorfoze şi schimbări. S-a fluturat aserţiunea că egalitatea este şi uniformizare. Dar poate că numai bărbaţii au afirmat treaba asta, ca să se apere împotriva emancipării. Ce înseamnă a fi femeie virilă şi bărbat efeminat – să aibă şanse egale în carieră? Nu este o întrebare simplă. Cum am putea să naştem un copil sau mai mulţi copii astfel încât omul să nu fie de calitatea a doua? Sau să nu trebuiască să clădim construcţii false în jurul maternităţii? În momentul de faţă există puţine modele în acest sens.

R.C.: Eu, de pildă, în ceea ce scriu, şi mă refer la unul din romanele mele considerat în mod eronat erotice, am fost interesată mai degrabă de androginie. Aşa că v-am pus pur şi simplu întrebarea, pentru că eram interesată ca de la prozator la prozator să aflu ce credeţi despre o posibilă nouă definiţie a bărbatului şi a femeii, la trecerea între milenii.

P.E.: Sunt absolut de acord că omul, scriitorul, se joacă şi cu acest rol, să privim în noi înşine cealaltă persoană de care am uitat în timpul rolurilor puternice din punct de vedere social.

R.C.: Credeţi că erotismul ar putea fi marea temă a timpurilor noastre, întrecând inclusiv chestiunea credinţei şi a lui Dumnezeu?

P.E.: Nu.

R.C.: Aţi rostit un NU foarte hotărât. Preabine. Nu va întrece niciodată erotismul chestiunea lui Dumnezeu şi a credinţei. De ce nu?

P.E.: În primul rând pentru că nu înţeleg întrebarea (toată lumea râde). Peste anii ’60, catalogaţi în mod oficial ca fiind anii revoluţiei sexuale, peste această perioadă a fost pusă, lipită, foarte multă ideologie. De fapt în vremea respectivă s-a vorbit foarte puţin despre eros. Chiar şi despre sexualitate s-a vorbit foarte puţin. Sexualitatea a fost un alibi pentru o mişcare socială. Asta, desigur, nu-i chiar aşa, fiindcă în sintagma “make love not war” şi “love” a avut un pic de rol, nu numai “not war”. Priveam în zilele astea marşul alterităţii sexuale, în Berlin spre exemplu un milion de oameni s-au adunat, şi ducându-mă mai aproape m-a înspăimântat faptul că nici pe departe nu era vorba de eros şi de sex. În timp ce, de fapt, subiectul şi scopul acestei manifestări era tocmai acesta. Fireşte, noaptea respectivă s-au vândut mai multe prezervative decât s-ar fi vândut într-o lună. Dar importanţa acţiunii pentru care s-a folosit prezervativul a fost identică cu o urinare…

R.C.: Oare cum voi transcrie lucrul acesta în interviu?

P.E.: Viaţa este dură!

R.C.: La aşa întrebări, aşa răspunsuri. Bun. Întrebarea următoare. Vă preocupă, oare, şi erotismul scriiturii? Erotismul stilistic, maniera voluptuoasă de a scrie nu neapărat despre sexualitate, ci despre orice altceva, dar într-un stil senzual, indiferent care ar fi tema? Ştiu că scrieţi din plăcere (şi e bine că lucrurile stau astfel), pentru că aţi precizat lucrul acesta în preambulul la Verbele auxiliare ale inimii.

P.E.: Erotismul scriiturii a devenit deja aproape un termen tehnic.

R.C.: Erotismul scriiturii e totuna cu erotismul stilistic?

P.E.: Îmi este greu să descriu, chiar şi independent de scriitură, ce înţeleg eu prin senzualitate.

R.C.: Este plăcerea voluptate? Există o voluptate a scriiturii care ar putea să se transforme într-un erotism stilistic? Nu mă refer, repet, la tema erotismului, ci la “erotismul” stilistic. Plăcerea e plăcere, voluptatea e altceva. Eu vorbesc despre plăcerea intensă a scriiturii, care se poate transforma într-un soi de erotism… Poate, de pildă, să existe un erotism al scriiturii şi când subiectul nu e erotismul.

P.E.: Pentru mine ar fi o definiţie prea grăbită. În timp ce scriitura, scrierea, pot să o leg de plăcere, de posesiune, de atingere, aş putea să spun o mulţime de cuvinte care ar acoperi erotismul. În timp ce aceste lucruri le pot descrie mult mai rece, mult mai distant sau exprimându-mă mai dur, mai simplu, ca pe o muncă. Am mai putea medita asupra erotismului muncii, dar acolo nu am ajunge prea departe.

R.C.: Muncă sau efort? Travaliul erotismului? Efortul erotismului?

P.E.: Mie îmi place să spun muncă. Efortul ar putea să fie subalternul erotismului. Roland Barthes are, de pildă, plăcerea scriiturii.

R.C.: Sunteţi matematician ca formaţie şi scriitor ca vocaţie. Există, oare, ca să hibridez cele două structuri ale dumneavoastră, vreo matematică a erotismului?

P.E.: Protestez în cel mai ferm mod (spune Esterházy râzând). Definiţiile matematice sunt folosite mult prea uşor de scriitori. Sunt foarte puţine lucruri îndărătul unei asemenea definiţii. De exemplu se afirmă că gândirea postmodernă nu este liniară. Ce înseamnă oare că o gândire nu este liniară? Eu pot să spun doar când este liniară o expresie matematică. O expresie matematică este liniară atunci când are forma ax + b. Deci ce afirmăm? Că gândirea noastră nu are forma ax + b? În timp ce, totuşi, atunci când spunem că gândirea nu este liniară înţelegem la ce ne gândim. Dar a afirma că o anumită gândire este neliniară creează aparenţa unui descrieri conceptuale exacte… Pentru a folosi termenul „matematica erotismului” ar trebui să existe o întreagă scriitură care să descrie sintagma. Fără aceasta, expresia rămâne goală.

R.C.: Nu erotismul matematicii, ci matematica erotismului. Nu-i totuna.

P.E.: Atunci amândouă.

R.C.: Cel care pune întrebări trebuie să fie din când în când viespe. Şi înţepăturile uneori nimeresc, alteori nu nimeresc. Asta este.

P.E.: Ai înţepat bine. Precum vezi. Ai ţintit bine. Am pus la cale împreună o teoremă extraordinară.

R.C.: Perfect. Chiar dacă ce întrebam era vidat oarecum de sens, totuşi, iată că aţi izbutit să-mi daţi un răspuns prin care să umpleţi întrebarea mea, mi-aţi dat un răspuns plin.

P.E.: Aceste întrebări le numim întrebări bune.

R.C.: Trebuie să vă spun că, datorită Aneimaria Pop, traducerile cărţilor dumneavoastră în română sunt delicioase. V-aţi născut, vrând-nevrând, în limba maghiară. Există vreo altă limbă în care aţi fi vrut să vă naşteţi prozator?

P.E.: Ca să pot să răspund la această întrebare ar trebui să cunosc acea limbă pe care aş numi-o în răspunsul meu. Ar fi foarte interesant să scriu în orice limbă. Fiecare limbă mi-ar aduce o experienţă foarte interesantă. Pur şi simplu într-o altă limbă vedem altceva din lumea noastră. Eu văd ceva nou în literatura mea tradusă în limba germană: noţiunile cu care lucre
ază această limbă, pe de o parte arată o altă lume, şi inclusiv relaţia mea faţă de această lume este descrisă într-un mod diferit, în comparaţie cu limba maghiară.

R.C.: Dar, totuşi, vă simţiţi apropiat faţă de o limbă sau alta (dincolo de limba maghiară în care scrieţi)? Este, de pildă, limba germană, fiindcă tocmai aţi pomenit-o, mai adecvată decât altele pentru proza dumneavoastră?

P.E.: Întrebarea pentru mine nu are sens. Pentru că eu sunt făcut întru totul din limba maghiară. Prin urmare eu afirm doar faptul că în oricare altă limbă, indiferent care ar fi acesta, ar fi o aventură extraordinară să scriem. Am puţină experienţă, dacă mă uit la cărţile mele traduse. Există traduceri ale cărţilor mele, care au o faţă care nu există în original. De fapt, totalitatea unei cărţi am primi-o doar dacă ea ar fi tradusă în toate limbile lumii. Cititorul român poate să vadă în cărţile mele acele aspecte pe care cititorul maghiar nu le poate vedea. Întotdeauna vorbim despre lucrurile care se pierd într-o traducere, dar, în acelaşi timp sunt şi câştiguri. Nu din politeţe spun, dar limba română ar fi o experienţă interesantă pentru mine, pentru că este vorba despre o limbă care are o legătură firească cu limbile occidentale, ceea ce nu se poate spune despre limba maghiară.

R.C.: Citind Verbele auxiliare ale inimii am simţit că în respectiva limbă română în care a fost tradusă cartea dumneavoastră pot să învăţ inclusiv să scriu. În româneşte. Citind o carte tradusă. Oare cât din ce am simţit eu este text original în maghiară şi cât talentul traducătoarei în limba română a fost cel care a făcut aceasta?

P.E.: Asta este partea frumoasă a unei traduceri. Iar pentru mine este partea îngrozitoare. Pentru că în carte sunt cuvinte pe care nu eu le-am scris.

R.C.: Cu siguranţă sunt cuvinte pe care nu autorul le-a scris şi pe care traducătorul a trebuit să le folosească, ca cititorul de altă limbă să le înţeleagă.

P.E.: Traducerea în limba română este plină de cuvinte în limba română. Nici un cuvânt nu l-am scris eu. Recunosc marele avantaj că o traducere românească este formată din cuvinte româneşti, dar din punctul meu de vedere, este o situaţie îngrozitoare, pentru că nu le-am scris eu…

R.C.: De ce v-am pus această întrebare? De pildă, eu aş fi vrut foarte mult, ca scriitor, să mă nasc în limba spaniolă, pentru că este limba mea preferată de creaţie (sau, mai exact, aş fi vrut să fie). Drept care am şi scris un volum de povestiri în spaniolă din dorinţa, oarecum, de a mă fi născut cumva, scriitoriceşte, în limba spaniolă. Mă pregăteam pentru medicină ca să ajung psihiatru şi din cauza spaniolei mi-am schimbat total opţiunea de viaţă şi profesie.

P.E.: Atât de bine ştii spaniola?

R.C.: O ştiam foarte bine odinioară, astăzi nu mai bag mâna în foc, am cam uitat-o. Am încercat să propun cărţulia de povestiri în Spania, dar, deşi limba mea spaniolă a fost apreciată, am fost respinsă din pricina subiectelor povestirilor mele. Temele li s-au părut desuete editorilor: ce să faci astăzi în Spania cu povestiri despre Sfântul Ioan al Crucii şi Sfânta Tereza de Avila? Au spus că nu-i interesează. Mi-au spus să scriu despre sex. Despre Dumnezeu nu îi interesează. E ciudat, nu-i aşa? Că am simţit nevoia să scriu despre Dumnezeu numai şi numai în spaniolă; şi despre erotism numai şi numai în română.

P.E.: Şi eu aşa aş fi gândit: să scriu despre Dumnezeu în spaniolă. Iar cărţile de călătorie le-aş fi scris în engleză.

R.C.: În limba română va apărea anul acesta şi în anii ce vin o întreagă serie Péter Esterházy. Ce aveţi să-i spuneţi cititorului român, dacă este să îi tălmăciţi, într-o formulă de sinteză, proza dumneavoastră? Care este mesajul dumneavoastră direct către cititori?

P.E.: Sper să nu existe un asemenea mesaj. Şi tocmai din cauza asta, vă rog să citiţi cărţile mele.

R.C.: Dar eu nu asta v-am întrebat! Nu v-am întrebat despre ce este vorba în romanele dumneavoastră. Ci: dacă ar fi să vă faceţi un autoportret de proza
tor pentru cititorul român, ce i-aţi spune? Ce ar conţine acest autoportret de prozator? Înţeleg că refuzaţi să vă faceţi vreun autoportret. Nu vă interesează, pentru că pur şi simplu romanele există şi ele vă reprezintă şi atât. Cărţile vă reprezintă şi cu asta basta. Să trecem mai departe.
Care sunt liniile majore ale literaturii universale, aşa cum se văd ele astăzi (în anul de graţie 2007) şi aşa cum le vede Péter Esterházy? Dacă întrebarea mea este prea generală, referiţi-vă, atunci, vă rog, doar la proză.

P.E.: Întotdeauna am fost suspicios şi am avut rezerve faţă de literatura despre care se poate spune de ce e bună. În mod optimal putem să spunem despre ce e vorba într-un roman numai cu propoziţiile cu care a fost scris… Nu există nici un mesaj, sunt doar romane.

R.C.: Vă întrerup, ca să îi răspund lui András, care se amuză pe seama noastră. Pun şi eu întrebarea ca în Biblie, András, de ce te miri? Parcă m-ai cenzura. Tu eşti eminenţa cenuşie a faptului că am ajuns la Budapesta, iar Anamaria e eminenţa cenuşie a faptului că acest interviu cu Péter Esterházy are loc…

P.E.: Fii liniştită, pentru că atunci când Andriska râde, atunci el râde şi de mine şi de tine. De amândoi deodată. Dar dacă domnul Visky are impresia că noi nu ne vom răzbuna, se înşeală amarnic. Să revin, însă, la întrebarea pusă. Dacă aş fi un om cinstit aş spune că nu ştiu. Cred că nu există direcţii în proză. Ci există poetici legate de persoane.

R.C.: Poetici, teorii etc. Poetica romanului ţine de teoria romanului.

P.E.: Din moment ce am afirmat că aceste poetici sunt individuale, personale, noţiunea de teorie devine deja problematică… Ca fenomen gene-ral am impresia că există o tendinţă de înmuiere a prozei, parcă ar deveni mai soft cumva… Cred că şi din cauza asta are Márai succesul pe care-l are. Este vorba despre o orientare falsă spre povestire. Eu nu am nici o problemă cu povestea, nu sunt împotriva story-ului, dar mi-e teamă că toate astea se întorc foarte tare înspre divertisment ori amuzament, şi devine totul subsidiar acestuia. De multe ori mă gândesc cu mare plăcere la compozitorii contemporani precum Görgy Kurtág ori Ligeti, pentru că ei lucrează cu multă precizie şi severitate. Muzica contemporană din punctul de vedere al compoziţiei este mai severă decât literatura contemporană. Este interesant că, aproape toţi autorii maghiari care au succes în lume, Péter Nádas, Imre Kertész sau romanele mele sunt diferite de aceste poetici care cultivă povestirea.

R.C.: Un scriitor din Cluj mi-a spus următorul lucru: dacă te duci la Budapesta şi te întâlneşti cu Esterházy, întreabă-l, pentru că aşa se zvoneşte în Transilvania, în anumite medii literare, dacă familia lui se trage din spiţa lui Nicolaus Olahus, celebrul umanist care a corespondat cu Erasmus din Rotterdam.

P.E. (râzând): Nu aş vrea să-i produc o decepţie acestui domn. Ieri când am vorbit cu Erasmus, acesta a susţinut că el nu a făcut nici un schimb de scrisori cu Nicolaus Olahus. Aceasta este doar invenţia regelui spaniol. Şi din cauza asta o cantitate enormă de documente au fost falsificate. Aceste falsificări corespund cu documentele din care reiese că Nicolaus Olahus a corespondat cu Erasmus.

R.C. (râzând): Ceea ce mi-aţi spus acum sunt nişte chestii dadaisto-suprarealiste. Întru totul.

P.E.: Dacă prin realitate înţeleg faptul că acum stăm şi bem cafea la cafeneaua Astoria din Budapesta în martie 2007, şi eu tocmai dau un interviu, atunci nu.

R.C.: Atunci nu ce?

P.E.: Atunci nu mă trag din Nicolaus Olahus.

R.C.: O improvizaţie. Şi cu asta încheiem. Prin ceea ce tocmai mi-aţi răspuns semănaţi cu personajul Woland din romanul Maestrul şi Margarita al lui Mihail Bulgakov (romanul meu favorit), care le spunea celor doi interlocutori şocaţi ai săi – lui Berlioz, redactorul şef de la revista proletcultistă de literatură din Moscova, şi poetului Ivan Bezdomnîi, le explica că discutase la dejun, cu Immanuel Kant, despre al şaselea argument al existenţei lui Dumnezeu. Ce aveţi de spus despre acest lucru?

P.E.: Să ne aducem aminte că, în romanul lui Bulgakov, uleiul a fost mai apoi vărsat pe linia de tramvai. Annuşka a vărsat uleiul. Şi ce urma să se întâmple s-a întâmplat…

(final cu râsete)


30 martie 2007


Post-Scriptum

Anamaria Pop şi Visky András au asistat şi participat empatic la interviu (tot ei l-au şi tradus). Este cel mai delicios interviu pe care i l-am luat vreodată unui scriitor celebru, alături de interviul luat lui Andrei Codrescu în 2006.


Entry for September 11, 2007

septembrie 11, 2007

(înger fotografiat din spate, în dantelăria Domului din Milano, 2007)

Ceva

Am primit în ultimele luni cîteva sute de invitaţii pe hi5 şi pe tot soiul de alte agende de adrese sau bloguri colective şi forumuri de discuţie, de tipul whatever-friends-we-are! Nu am dat curs niciuneia dintre ele: de ce? Acum o jumătate de an am răspuns la o astfel de invitaţie şi mi-am infectat computerul cu o ramificaţie incredibilă de săgeţi aruncate în toată căsuţa mea poştală, care i-au otrăvit şi pe alţii, perturbîndu-le agenda de adrese. Scriindu-i persoanei de la care primisem invitaţia şi de la care fusese iniţiat tot dezastrul, am aflat că aceasta nu îmi trimisese niciun fel de mesaj şi că fusese o eroare şi o păcăleală electronică a cine ştie cui. În urma acestei păţănii, nu am mai răspuns la astfel de invitaţii, atîta timp cît ele nu purtau un mesaj vizibil şi direct adresat mie în corpul mailului, iar nu unul impersonal. Şi aceasta întrucît eu însămi produsesem un astfel de dezastru electronic, în clipa în care computerul meu trimisese săgeţile virusate către diferite adrese. Precizarea aceasta este făcută să limpezească nerăspunsul meu la o serie de invitaţii, care probabil că erau bine intenţionate. Aşijderea, ţin să menţionez că, dacă de pe adresa mea de mail s-au primit mesaje impersonalizate, invitaţii pe hi5 sau ceva înrudit, eu nu am trimis aşa ceva.

Entry for September 07, 2007

septembrie 7, 2007

Made in Venezia

Giacomo Casanova este consacrat în mentalul colectiv pentru al său killer instinct de seducător, dar şi pentru celebra evadare din temniţa veneţiană Piombi, unde fusese închis, din raţiuni politice, de către Inchiziţie, în 1755. În subterana Piombi, una dintre condiţiile cele mai neprielnice de viaţă era atmosfera de saună: aceasta nu îl împiedică, totuşi, pe Casanova (un om-cârtiţă, pare-se, nu doar ibovnic performant) să sape cu tenacitate dedesubtul patului său, până când ajunge să degajeze tavanul încăperii de dedesubt, unde intenţiona să se ascundă, profitând de o sărbătoare oficială, şi pe aici să evadeze. Planul nu izbuteşte, întrucât este mutat în altă celulă, iar săpăturile sale sunt descoperite. Dar, odată mutat, Casanova are ingenioasa idee de a săpa nu podeaua, ci tavanul, devenind, astfel, cârtiţă în direcţia opusă; întrucât este supravegheat cu obstinaţie de temnicer, Casanova îi propune vecinului său de celulă (călugărul Balbi) să sape tavanul acestuia, urmând ca, mai apoi, să facă legătura între zidurile celor două celule şi să evadeze împreună. Casanova izbuteşte în cele din urmă să găurească acoperişul închisorii şi, alături de Balbi (care îl invocă pe Dante, respectiv ieşirea din infern) se târăsc pe acoperişul Palatului Dogilor, reuşind să plonjeze în cancelaria ducală de unde, din întâmplare, sunt descuiaţi de un servitor, izbutind să fugă pentru totdeauna.

Aceasta este povestea reală. Pe când mă aflam, însă, în Veneţia anului 2004, am auzit de la nişte americano-japonezi (care ronţăiau chipsuri pe Canale Grande şi pictau palazzo-uri la repezeală şi de mântuială) o cu totul altă poveste. Anume: Casanova ar fi evadat din Piombi nu pe acoperiş, ci săpând un tunel spre apa Marelui Canal care colcăia sub Palatul Dogilor. Ziceau americano-japonezii că faimosul seducător oropsit de Inchiziţie ar fi avut cu sine chiar un soi de costum de scafandru, confecţionat de călugărul Balbi din lut, rumeguş, capete de funie şi pulbere de gratii (?!). Cum neobişnuiţii mei interlocutori vorbeau pe jumătate în americană, pe jumătate în japoneză (eu nefiind cunoscătoare a limbei nipone), era foarte probabil că voi fi înţeles ceva greşit. Dar nicidecum: la sfârşit, turiştii aceia voioşi şi relativ nepământeni mi-au spus că signor Casanova ar fi găsit pe fundul Canalului (îmbrăcat fiind el în costumul de scafandru) un soi de club de sirene veneţiene Anti-Inchiziţie care l-au ospeţit oarecare vreme, până când Casanova însuşi a cerut îngăduinţa să plece ca să îşi continue destinul ce se anunţa spectaculos şi fast…

Acum în 2007 am ajuns din nou la Veneţia şi am scris pe rupte pe unde am apucat: prin piaţete, la poalele fîntînilor închise, pe pontoane, pe ulicioare!

Entry for September 05, 2007

septembrie 5, 2007

Despre limitele reactiilor emotionale si verbale pe blog

Dat fiind ca pe blogul Mesmeea, cel de fata, au fost postate, uneori, nu foarte des, e-adevarat, comentarii insolente si nedelicate ori chiar abuzuri verbale legate de persoana sau familia mea – pe unele le-am sters, nu am avut incotro, desi detest cenzura, dar pur si simplu depasisera masura – din 2008 voi deschide un alt blog pe care insa nu am sa il ofertez spre comentariu, ci am sa il pastrez inchis, chiar daca am sa mentin ca atare zona Mesmeea. Am considerat, de cind am circulat prin BlogNeverLand si de cind am initiat eu insami blogul de-acum si de-aici, ca monologul este plictisitor si doar dialogul poate oferi o minima comuniune inauntrul Turnului Babel care este lumea noastra post-postmoderna. Se pare, insa, ca nu am estimat asa cum trebuie oarecari reactii cinice ori agresive. Ca nu am intrezarit procentul activ de grobianism descarcat in comentariul unor varii raisonneuri mai mult sau mai putin hazardati. Am mizat pe polemici relativ cordiale si pe indeajuns de mult element ludic ori pe umor – n-a fost sa fie intotdeauna asa. Asa incit voi zidi din 2008 o carcasa de arici. Mesmeea va ramine abordabila, cealalta identitate a mea de blog, inca nu are un nume, ba.