Entry for September 22, 2007


Măiestria
lui Omar


Plăcerea mea la Venezia a fost şi vizita non-conformistă prin câteva palazzo-uri de obicei închise (Grassi, Van Axel, Fortuny), care găzduiau varii expoziţii cu tâlc mai mult sau mai puţin. Palazzo Fortuny, de pildă, găzduia o splendidă expoziţie intitulată ArtTempo (n-avea nimic de-a face cu Bienala de Artă 2007, pe care am tot criticat-o în textele anterioare afişate pe blog), ce recapitula arta de-a lungul vremurilor, oferind gurmandului şi totodată gurmetului cel mai grozav salon-hală de tip suprarealist, imaginat vreodată. Nici pomeneală să-şi poată închipui cineva aşa ceva (la Centrul Pompidou din Paris am văzut expuse frânturi din cabinetul lui André Breton, dar acestea sunt meschine pe lângă salonul lui Mariano Fortuny, celebrul stilist catifelar şi mătăsar, prieten cu Leonor Fini, una din pictoriţele mele favorite, al cărei album nu îl găsesc nicăieri să-l achiziţionez, oriunde m-aş duce prin lume)! Dar filmatul şi fotografiatul erau interzise înăuntru, aşa încât nu am putut fura nicio imagine elocventă. Tot ce pot spune este doar că am stat în salonul cu pricina vreo două ore, minunându-mă cu voluptate minuţioasă de ceea ce vedeam. O a doua vizită specială şi delicioasă am făcut la palazzo-ul Querini-Stampalia, care găzduieşte un muzeu privat al artei practicate în lagună, dar care, acum, dăruia şi o expoziţie concentrată a desenelor lui Omar Galliani (ce-i drept, în cadrul Bienalei, dar ca eveniment colateral), artist plastic italian, care a lucrat mult în China, preluând tehnicile de aici. Habar nu aveam cine era Galliani, dar văzusem afişele prin lagună, iar ceea ce înfăţişau ele rămânea imprimat muţeşte pe retină. De mult nu am văzut aşa o artă a desenului, atâta fineţe concentrică, atâta transparenţă aproape epidermică în negru şi atâta dantelărie a liniilor. Portretul care însoţeşte acum textul meu (şi care merită a fi cercetat cu lupa) îi aparţine lui Omar Galliani, şi el a obsedat cu prisosinţă prin locurile de afişaj din lagună. Galliani s-a specializat pe portrete uriaşe, migălite insidios, cu o delicateţe apăsată, virilă, dar diafană în acelaşi timp. Într-un album aflat la librăria Muzeului Querini-Stampalia, am fost uimită în faţa unui desen semnat Galliani, neexpus, dar fotografiat, care înfăţişa un falus uriaş şi erectil, sprijinit cu aplicaţie de manichiuristă de o mână cu unghiile lungi şi lăcuite cochet. Nu era nimic libidinos, scabros ori necuvenit (sper să nu şochez pe nimeni) în imaginea cu pricina, din cauza fineţii neasemuite a desenului negru, care preschimbase falusul într-o tulpină de mătase, în negru pur strălucitor, năucitor. Măiestria desenatorului metamorfozase riscul tematic într-o splendidă imagine catifelată, cu irizaţii şi scintilaţii fascinante.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: