Entry for September 13, 2007


Hălăduind prin Comfortably Numb



Pinkfloydiană pe viaţă şi pe moarte fiind, am mărturisit deja că am ascultat întâia dată sonorităţile respectivei trupe pe când aveam 14 ani şi eram în clasa a noua: a fost să fie Echoes de pe Meddle. Destul de repede am aflat apoi de Wish You Were Here şi Dark Side of the Moon. A fost coup de foudre şi a rămas aşa (un coup de foudre cu straturi masive de pasiune şi obsesie etc.). Şi mi-este limpede că aceasta este sonoritatea mea carnală, mentală ori sufletească, prin care mă pot defini. O asemenea patimă intensă până la mată luciditate de sine nu am făcut, în literatură, decât pentru o singură carte: Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov. Că Pink Floyd şi Bulgakov nu au nimic, dar chiar nimic, de-a face, este o altă mâncare de peşte, nu mai contează.

La şaptesprezece ani, eram într-a unsprezecea, proful nostru de biochimie (care era tânăr, arătos, inteligent şi … psihedelic, plus rocker, progresiv şi progresist – din fericire era căsătorit, aşa că nouă, fetelor, ni s-au aprins călcâiele doar muzical vorbind) ne-a pus, după-amiaza după ore, albumul The Wall, pe bucăţi, explicate întrucâtva. Am şi preluat revolta anti-Establishment, dar împotriva autorităţilor din şcoală, directori, profesori etc. Tot el ne-a trimis în oraş la The Band. The Last Waltz, care rula, paradoxal, în cinematografele comuniste. Era un film-concert, care aduna o puzderie de celebrităţi de care nu avusesem habar: aşa am aflat de Eric Clapton, Neil Young, Neil Diamond, Joni Mitchell, Van Morrison. Doar de Bob Dylan ştiam, fiindcă zdrăngăneam la chitară cântece de-ale lui. Ei, bine, la 17 ani am receptat The Wall prin melodia care a instituţionalizat, ca să zic aşa, albumul, dar şi prin compoziţiile mai lirice şi mai suave (cel puţin în aparenţă). Era, însă, acolo ceva care mă tulbura lăuntric mult mai mult decât voiam să recunosc şi de care mă temeam. Despre Jim Morrison şi The Doors, despre Yes, Genesis, King Crimson şi alţii aveam să aflu câţiva ani mai târziu. Pe vremea aceea îmi căzuse cu tronc doar Pink Floyd, aşa încât la chefurile noastre de muzicanţi (întrucât eram mai mulţi care zdrăngăneam la chitară şi eram vocalişti) dansam pe Time, Shine On You Crazy Diamond şi Wish You Were Here (dar dansam şi pe July Morning, deşi mai mult de atât din Uriah Heep nu ştiam). Trebuie să recunosc cu amuzament că straşnic de tot dansam însă pe Abba şi Boney M, cei dintâi inculcau o veselie de viaţă care încărca în chip jucăuş, de aceea puteam dansa oricât aproape. Aşa se petreceau lucrurile prin 1980-1981. Mai dansam uneori şi pe Rolling Stones, Queen, AC/DC, Scorpions sau Dire Straits. Ehei, şi pe Smoke on the Water şi Child in Time (cum de-am uitat?). Jimi Hendrix nu ascultam deloc, fiindcă nu aveam de unde (dar auzisem de faima lui), însă empatizam frenetic cu răguşita Janis Joplin, în Summertime, în special. De Led Zeppelin nu aveam habar şi nici de Jethro Tull sau Manfred Mann ori Gentle Giant. Iar cea mai frumoasă melodie de dragoste a tuturor timpurilor – zic eu – Nights in White Satin, cântată de Moody Blues, aveam să o ascult doar doi ani mai târziu, când am frecventat ultimele festivaluri de rock şi jazz-rock din România comunistă, înainte să fie interzise. După ce am terminat liceul şi am intrat la Facultatea de litere, am început să ascult Van Der Graaf Generator, sub influenţa a doi colegi maniaci (Corin B şi Dana A). Din români ascultam Phoenix şi Sfinx, dar şi Alexandru Andrieş. Şi folk o grămadă. Cântam cu trupa improvizată de la Litere din John Denver, Janis Joplin, Beatles, Dylan şi Pink Floyd, dar şi din Phoenix (ultimii, îngânaţi cu al lor haiduc-rock, cum îi tachina şi îi mai tachinează şi astăzi Corin). Şi mai cântam ritualic Hotel California (Eagles). În perioada cu pricina, a festivalurilor de rock, mi-am împletit părul în vreo 20 de codiţe, iar la ultimul festival de la Costineşti mi-am făcut două brăţări din furculiţe de aluminiu: pe una am purtat-o normal, la încheietura mâinii, pe cealaltă am pus-o la glezna stângă. Cu blugii mei strâmţi şi decoloraţi (şi cu tricourile cu grafitti ori cu cămăşile largi, bărbăteşti, până la genunchi) nu eram nici rockeriţă, nici hipiotă întârziată, deşi aşa ceva voiam să fiu.

Dar să mă întorc la Pink Floyd şi să nu divaghez cu proustianizarea. După ce am terminat facultatea şi am luat repartiţia ca profă de română, franceză, engleză şi naiba mai ştie ce, într-un mediu închis şi auster, scrobit de birocraţie şi sluj, melodia care m-a ajutat cel mai mult să nu o iau razna a fost Comfortably Numb, de pe The Wall. Puneam căştile pe urechi, pregătindu-mă cu voluptate pentru râvnita picătură chinezească, şi ascultam cât puteam de tare Comfortably Numb. Când nu eram eu posesoarea căştilor mântuitoare, bărbatul meu Corin asculta, la rându-i, cu nemiluita şi tot cu efect de exorcizare a realităţii, Van Der Graaf şi Peter Hammill.

Nu m-aş fi încumetat niciodată să scriu ceva despre Time sau Shine On You Crazy Diamond, pentru că sunt compoziţii nepământeşti. Dar Comfortably Numb, deşi la fel de minunată, este pământească. Şi, aşa cum am sugerat deja, terapeutică. Conţine traseul unei nevroze consistente care, dusă până la capăt, eliberează vertijul în cele din urmă. Magia benefic-maladivă s-a conservat perfect. Am ascultat adictă Comfortably Numb între 1985-1989, apoi, a doua rundă, între 1994-1995, când am scris Oceanul Schizoidian, singurul meu volum psihedelic şi cu efect dorit exorcizator, mai puţin pentru cititori, cât pentru mine însămi. Cine intră în Comfortably Numb nu poate ieşi pur şi simplu, ci este nevoit să se sălăşluiască o vreme prin abis şi să lupte cot la cot cu propria sa nevroză, să se ia la trântă cu ea, să nu o păcălească (ar fi o eroare), să şi-o lipească de trup, inimă şi creier (ca o meduză urzicătoare), o vreme, apoi să o lase să plece schilodită pentru totdeauna. Este compoziţia care conţine un întreg ospiciu Pink Floyd: or, fiecare purtăm un ospiciu în noi înşine pe care, din când în când, îl mai
şi decongestionăm. Ne debarasăm de el. Că bateria neagră se reîncarcă oricum de una singură, e altă poveste. Comfortably Numb este o iscusită canapea psihanalitică şi o cură terapeutică de care avem nevoie, uneori sau totdeauna, ca de apă şi aer.

Anunțuri

10 răspunsuri to “Entry for September 13, 2007”

  1. Cata Says:

    Eh, nu am stiut eu la focul din spatele muzeului ca stiti sa cantati la chitara si inca si din voce ca v-as fi inmanat chitara cu bucurie:)

  2. Micaela Says:

    eu v-am spus, dar n-a fost nimeni s-auda. sa va spuna rux cum a fost la festivalul de jazz din studentzie…

  3. Sakee Says:

    Ciudat, si eu am facut recent o obsesie pentru ‘Nights in white satin’si chiar Bob Dylan incepe sa-mi placa

  4. Mesmeea Says:

    Nu am mai cintat la chitara de vreo 18 ani, ba chiar era cit pe ce sa o alung de acasa (totusi, o mai am inca). In ce priveste patania de la festivalul de jazz-rock din 1982, am sa o povestesc intr-o seara de septembrie in tabara de creative writing… ca sa chicotiti pe indelete.

  5. Cata Says:

    A existat si un festival de jazz la care ati participat????Daca stiam…mai corupeam lume sa va convinga:D

  6. Mesmeea Says:

    La festivalurile de jazz de la Sibiu am fost de vreo trei ori. Inainte sa fie interzise festivalurile de rock, in regimul Ceausescu, organizatorii au hibridat festivaluri de jazz-rock, ca sa le faca pasabile pentru cenzura… Asa s-a intimplat cu festivalul de jazz-rock de la Craiova, din 1983.

  7. anca p Says:

    M-am bucurat să vă găsesc blogul şi să mai şi găsesc poveşti despre Pink Floyd-ul dumneavoastră. O notiţă (din iulie, anul ăsta), puţin ntrziată, pinkfloydiană şi, n tot cazul, cam prea supărată pentru contextul schimbului de replici de mai sus: http://www.lucianilica.ro/ancapol/?p=86 :). Notiţă pe care v-o linkuiesc, totuşi, pe post de salut.
    Anca Pol

  8. Mesmeea Says:

    multumesc, Anca, pentru vesti si pentru semnul de viata. voi linkui adresa daruita, ca sa vad ce este pe-acolo.

  9. Artemis Says:

    Fearless imi place mult de tot. Si Atom Heart Mother. Desigur, Shine On You Crazy Diamond. Si Echoes. Si If. Imi place si Seamus… (restul pieselor inca nu le-am ascultat). Am gasit recent un CD Pink Floyd (MP3) cu 10 albume (+ toate textele pieselor!)si traiesc ceva de nedescris. Ma intreb, unde am fost pana acum?? Am ascultat ce se auzea, nu ceea ce as fi putut alege sa ascult. Nici n-a existat nimeni sa-mi arate si sa-mi spuna. Multumesc, draga Mesmeea! Datorita blogului dvs., mai bine spus, datorita descrierilor despre si a pasiunii dvs. pentru Pink Floyd, am descoperit o lume noua, care nu-mi este straina.

    Dar iata ca la un concert rock, cu bratari din furculite de aluminiu pe mana si la glezna, nu am fost si nici nu cred ca voi merge vreodata… Stiti de ce? M-am tot gandit la ceea ce ne-a spus odata la un curs de comparata doamna Adriana Babeti (Cata, daca ai fost la acel curs, trebuie sa tii minte), si anume ca: generatia noastra (24 ani ne/impliniti, cam) s-a nascut DEJA obosita, ca ne lipseste acel „dram de nebunie”… Si avea dreptate!!! Avea dreptate… De aceea admir oamenii ca dvs., si ca Adriana Babeti (desi mi se pare ca e cu vreo 12 ani mai in varsta ca dvs.), oameni care sunt mai plini de viata decat tinerii din ziua de azi, decat mine… E foarte trist ca noi suntem asa… Dar ce am putea face?… Din cauza asta Comfostably Numb mi se potriveste doar partial. De aceea Pink Floyd ma hraneste cu ceea ce mi-a lipsit cu desavarsire in adolescenta.

  10. Mesmeea Says:

    e cit se poate de reconfortant sa aflu, draga Aliona, ca v-am pinkfloydizat intrucitva. cit despre bratarile din furculite de aluminiu, ma gindesc intotdeauna cu veselie la perioada mea de rockeritza…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: