Smoke on the Water
Îmi plac o grămadă de sonorităţi din Deep Purple (fără ca aceasta să fie formaţia mea preferată): mai ales Sail Away, Mistreated, Strange Kind of Woman, Soldier of Fortune şi, fireşte, Child in Time. Dar cea mai ritmată melodie din tot secolul XX, la nivelul rockului pur, cred că este inegalabila Smoke on the Water (1971). Are chitara cea mai obsedantă, sound-ul cel mai impetuos, limpede şi logic. Este aproape o matematică rock sau, mai exact, o algebră. Cine ascultă Smoke on the Water este în chip tranşant prins înăuntrul unei construcţii contrapunctice. E o fugă de Bach, preschimbată de hipioţii-rockeri britanici într-un sound la fel de obsedant. Găselniţa acestei melodii care a făcut carieră stă în chitara bas: multă vreme, în rock, aceasta a rămas în plan secundar, în fundalul de atmosferă, ca un paravan sau filtru, punând în valoare restul sonorităţilor (vocile, percuţia, claviaturile, chitările celelalte). Dar în Smoke on the Water, chitara bas (profeţind hard-rockul şi heavy-metal) a devenit primadonă (privighetoare fatală) şi a trasat nucleul unei sonorităţi sobre, riguroase, dar cu efectul unui dans de derviş rotitor (întrucât fraza muzicală cu pricina are efect de drog). Este vorba de ceea ce eu numesc o sonoritate de diamant, de data aceasta şlefuit, foarte şlefuit. Smoke on the Water are şi un alt atu: conţine un sound viril în sensul cel mai bun cu putinţă. Nu este un rock macho, ci unul profund viril, masculin-impetuos. Partitura chitării bas este foarte simplă, dar atât de bine gândită în simplitatea ei genială, încât nu are cum să nu te marcheze şi impregneze definitiv. Vocea (Ian Gillan) devine aici paravanul de odinioară, care era chitara bas, la fel chitara cealaltă patronată de Ritchie Blackmore (oricât de spectaculoase ar fi urcuşurile şi coborâşurile ei jimihendrixiene), iar claviaturile (John Lord) şi percuţia (Ian Paice) sunt roze de zahăr candel pe tort. Simplitatea genială a basului (Roger Glover) este aici întemeietoare, matricială. Şi în final o „blasfemie”, poate: prefer să ascult acest cântec cu vocea din concert a lui David Coverdale (din Sail Away) şi nu neapărat cu aceea a lui Ian Gillan. Cred că vocea baritonală a lui Coverdale (care l-a înlocuit pe Gillan, după plecarea acestuia din trupă) se potriveşte mai bine, în acest caz, cu chitara bas a lui Glover. În ce priveşte povestea acestei melodii şi felul în care s-a născut ea, pletoşii de la Deep Purple îi datorează destule lui Frank Zappa şi trupei lui, cel puţin un incendiu în Elveţia şi halucinaţiile ivite din acest incendiu cu sens de destin muzical.
Post-scriptum:
Pentru o paranoia completă legată de această melodie rock arhetipală (sau mai exact de partitura bas arhetipală), pe youtube se găsesc o puzderie de variante, inclusiv încercarea a 1683 de chitări care cântă Smoke on the Water la Kansas City, pe un stadion!
Mesmeea Cuttita's Blog 
august 21, 2007 la 2:45 pm |
Doar cateva cuvinte vreau sa spun.”Smoke on the Water” si ‘Child in Time” ale trupei Deep Purple mi-au bucurat tineretea.Cum poate sa se transforme un om odata cu trecerea anilor!Ce dansam pe Smoke on the Water,dansam cum simteam muzica,iar „Sweet Child”,ce sa spun,cand am dansat-o cu cel de care eram indragostita imi doream sa nu se mai termine.Tineretea si dragostea pura nu se mai intorc.Cei care sunt foarte tineri si citesc aceste randuri sa stie ca tineretea trupului nu e vesnica,dar a sufletului este.
august 21, 2007 la 10:48 pm |
Asa este. Dar pe linga stingerea trupului si nestingerea sufletului, si mintea e bine sa ramina cit de cit neviciata de trecerea timpului (ca altfel vai si-amar). Zic eu moralista si nu prea.
august 22, 2007 la 5:08 am |
Citeva chestii:
– Deep Purple e ultimul loc/rock in care ma gindeam ca pot sa gasesc „algebra”, „constructie contrapunctica”, „fuga de Bach”. Gentle Giant, Kansas, Jethro Tull, da, dar DP… Sorry, nici macar metaforic, piesa si rifful mi se par prea viscerale.
– or fi „spectaculoase urcuĹźurile Ĺźi coborâĹźurile jimihendrixiene” ale chitarii lui RB, dar ma intreb cit de tributare lui JH, mie imi par acestia chitaristi de pe planete diferite – o fi ceva ce nu percep eu, si sigur, nu la o asemanare literala ma gindeam
– mi s-a parut intotdeauna ca sound-ul DP este cel mai indatorat stilului inconfundabil al lui Richie, constructiilor sonore ale lui J Lord pe Hammond-ul lui sau energiei extraordinare a lui Ian Paice. Glover e un basist bun, cum erau multi pe atunci, da’ zau nu-l pot remarca in fata tuturor (sa zicem ca piesa asta ar fi exceptia, cu basul mai upfront in unele momente, dar riff-ul [cheia si lacata piesei] e al lui Richie).
– un basist fenomenal dintr-un alt fel de rock, Chris Squire de la Yes, foloseste tot un Rickenbaker si un sunet mai viril (nu la fel de „arhetipal”, adevarat), chiar inaintea lui RG, mie-mi place mult mai mult
– imi place ca scrii si despre rockul ala adevarat, VdGG sint o trupa uriasa – URIASA
august 22, 2007 la 6:38 am |
Am putea polemiza, desigur, dar nu cred ca are rost. In ceea ce voi afisa pe blog in continuare, tot de „constructii contrapunctice” si de „fugi” care ma fascineaza ma voi ocupa (iar fascinatiile mele pot fi impartasite sau nu, nimeni nu este obligat sa le guste). Pe de alta parte, insa, nu neg nimic din observatiile aduse. Nu am facut decit sa imi transcriu senzatiile „intelectuale” pe marginea unei melodii pe care o consider arhetipala in rockul pur. Si daca am folosit metafore si comparatii riscante, am facut-o doar pentru a-mi explica mie insami obsesia pentru spiralele muzicale. As fi putut sa scriu despre „Child in Time”, dar am abandonat ideea din cauze ce vor deveni mai clare, cine stie, pe parcurs. Fireste ca Glover, desi basist foarte bun, este intrecut de multi altii in istoria rockului. Dar in „Smoke on the Water”, cheia succesului este doar in miinile sale. Asa cred, asa simt.