La 6 august am pornit în călătoria pentru care am ajuns de fapt, în insula Zante (Zakynthos), după doisprezece ani de tânjire. Locul cu pricina se numeşte Navagio şi inclusiv sonoritatea sa este malinconică, deplină, captivantă. Vântul a fost însă, prea tare (nu a ţinut cu mine), marea, agitată, drept care căpitanul Panayotis a schimbat traseul. Nu am ajuns nici măcar de la depărtare să zăresc Navagio. Am priceput atunci că nu doar din pricina vântului şi a mării nu am ajuns în golful cu epava, ci şi din pricina mea. Pentru că m-am bătut cu pumnii în piept că voi ajunge în locul Acela, am spus tuturor, m-am lăudat, m-am trufit cu fantasma multrâvnită pe care o voi atinge. Drept care nu mi s-a mai dat darul acesta. La 14 august am iniţiat a doua călătorie în căutarea golfului Navagio. Nici de data aceasta nu am ajuns să zac în nisipul alb şi nici nu m-am scăldat acolo, pentru că, din nou, vântul nu a îngăduit aceasta. Vaporul nostru se numea Anastasia, adică Înviata Domnului, dar cu tot numele său sfânt nu a putut înfrânge sorţii. Nu am atins Navagio, teritoriul fantasmei coapte pe dinăuntru de mai bine de doisprezece ani: Anastasia s-a oprit la vreo 40 de metri de plaja cu nisip. Poate că acesta este rostul fantasmelor: să nu le poţi atinge niciodată, ci doar să le zăreşti în detaliu de la câteva zeci de metri. Dar chiar şi aşa a fost o împlinire. Căci am priceput rostul fantasmei acesteia doar apropiindu-mă de ea, dar neatingând-o. Se spune ori se crede că pierzi paradisul o singură dată (de tot) şi că, dacă ai noroc, îl mai poţi regăsi tot o singură dată. Navagio te învaţă, însă, altceva (e mai mult o senzaţie acută): Navagio te învaţă că viaţa e o trebuşoară compulsivă, de pierdut şi regăsit paradisuri, rând pe rând, unul după altul. Nu unul, ci mai multe, înşiruite ca mărgelele pe aţă. Tot la Navagio am învăţat că fantasmele trebuie înfruntate nu cu spaimă şi inhibiţie, şi nici în vreo stare extremă, extaz sau oroare. Ci cu blândeţe şi curaj. Doar astfel, ele, fantasmele, pot fi îmblânzite şi atinse măcar parţial. Fireşte, Navagio este un loc desăvârşit şi din altă pricină: există aici un soi de libertate lăuntrică explodată vaporos şi cu tandreţe. Este un fel de triumf suav (iar nu tensionat şi frământat) al libertăţii de sine.
P.S.
Le mulţumesc prietenilor, amicilor şi simpatizanţilor mei deloc faimoşi pentru gândurile bune trimise către subsemnata de ziua ei de leoaică. Întrucât mult prea faimoşii mei prieteni au uitat cu toţii. Pe drumul de întoarcere de la Navagio, am urmărit cu Anastasia, vaporul nostru, o uriaşă broască ţestoasă. Nu era Morla şi, totuşi, m-am întrebat ce semn putea fi această întâlnire cu simpatica ţestoasă care îşi tot scotea lăbuţele şi capul la suprafaţă, în timp ce Înviata Domnului se învârtea în jurul ei. Nu am dat nicicum de înţelesul ascuns al ţestoasei întâlnite. Nicicum.
Mesmeea Cuttita's Blog 
august 20, 2007 la 5:25 am |
Nu stiu de ce, dar mi-am amintit de filmul Adaptation (2002), cu Meryl Streep si Nicolas Cage. Era si acolo vorba de o fantasma (?). Fantasma orhideii. Susan Orlean (Meryl Streep) cauta o anumita orhidee, o orhidee care era greu de gasit; gandul la ea o bantuia ca o fantasma. Cand, in cele din urma, a dat de ea, o floare alba, micuta, cam ciudata, reactia ei a fost urmatoarea: „Is that all??”…
De aceea cred ca fantasmmele trebuie doar sa ne bantuie. Daca nu le vom atinge niciodata, nu isi vor pierde farmecul. Otherwise, ne-am putea dezamagi. Nu stiu daca am vreo fantasma, dar nu cred ca as vrea sa ajung la ea. Mai bine va fi daca ma voi hrani din gandul despre ea.
Cat despre broaste testoase: sunt niste fapturi captivante. Mi-amintesc cum anul trecut am descoperit cateva, micute, intr-o fantana decorativa din una dintre gradinile interioare de la Universitatea de Vest din Timisoara (niste studenti de la geografie le-au adus acolo, dupa cate am aflat mai tarziu). Stateau nemiscate, cu ochii atintiti la soare. Credeam ca nu sunt vii/adevarate. Asteptam minute in sir sa miste cate o labuta, dar degeaba. Alteori cand veneam sa le vad, nu mai erau pe loc; se ascundeau. Eu numeam sentimentul care ma coplesea in prezenta lor Taina Broastelor Testoase. Asa si n-am aflat ce se ascundea dincolo de ea. Intr-una din zile cand am venit sa le vad, nu mai erau acolo. Au disparut. Si Taina a disparut impreuna cu ele… Si Taina aceea, cred, avea un inteles ascuns, care peste un an de zile si ceva tot ascuns a ramas pentru mine…
august 20, 2007 la 7:25 am |
Eu cred, totusi, ca fantasmele au dreptul sa fie intrezarite din cind in cind, amusinate, adulmecate si chiar relativ atinse de la exact 44 de metri. Exact 44, nici mai mult, nici mai putin. Cit despre broaste testoase, ei, bine, povestea lor este mult mai incilcita si mult mai inteleapta, banuiesc, decit putem noi pricepe deocamdata.
august 20, 2007 la 10:08 am |
Aveti absoluta dreptate! De ce nu m-am gandit eu la asta? Pentru ca n-am avut curajul sa privesc fantasmele in ochi, iata de ce! Si am pierdut mult/e.
Nu stiu daca asta este o fantasma, dar locul unde vreau sa ajung (e o simpla coincidenta ca si eu sunt atrasa de vraja calatoriilor) sunt stancile goale, triste si posomorate din Irlanda. Nu stiu daca exista stanci in Irlanda, habar n-am, cu atat mai mult goale, triste si posomorate, dar acolo as vrea sa ajung. Din cand in cand le desenez in gand, apoi pe hartie. Asa se nasc fantasmele? Si unde sunt ochii lor, ca sa privesc in ei? …Curaj deja am.
august 20, 2007 la 10:44 am |
Stincile goale din Irlanda? Daca ar fi sa fac o psihanaliza scurta si brutala, as spune ca trimite la un launtru cu fragilitati si sensibilitati oarecum riscante. Dar cum nu sunt indrituita sa fac pe psihanalista salbatica, voi zice doar ca e bine atunci cind golul are rost de plin.
august 20, 2007 la 11:42 am |
Si asta e bine? Ma refer la „launtrul cu fragilitati si sensibilitati oarecum riscante”. As interpreta eu dupa Freud, dar mi-e frica sa nu ajung unde nu prea as vrea sa ajung.
Dupa ce am dat in DEX (editia 1998) un search pentru „a indritui”, va indrituiesc (A da cuiva dreptul la ceva; a autoriza, a justifica (ceva) 🙂 Zambesc, pentru ca in fiecare zi descopar cate ceva nou din limba noastra cea romana, pe care am studiat-o 4 ani la facultate, dar se iarta, daca e pacat, pentru ca m-am nascut in FOSTA Romania Mare) sa faceti pe psihanalista salbatica! 🙂 Aici zambesc, pentru ca imi place epitetul.
august 20, 2007 la 11:11 pm |
Sa fac pe psihanalista salbatica? Dar nu as vrea sa trageti apoi cu arcul dupa (in) mine, draga Artemis! V-ati luat un nume de zeita care este nu doar o desavirsita vinatoreasa, dar si o entitate punitiva foarte, atunci cind e cuprinsa de minie si de… pasiune.
august 20, 2007 la 11:19 pm |
Numai nu stiu daca Artemis a fost feminista! 🙂
august 20, 2007 la 11:24 pm |
Cu bibliografia de tragedii antice in tolba va recomand sa cititi „Hipolit” de Euripide. Este aici cea mai teribila infruntare religioasa dintre cultul zeitei Artemis si celelalte culte canonice, in special al Afroditei. Ce-i drept, feminismul de astazi imbina fraudulos prestatia celor doua zeite coborite in strada si in praf (si pulbere).
august 21, 2007 la 1:01 am |
Va multumesc! Sunt nerabdatoare sa aflu despre Artemis mai multe, totul, pentru ca, poate, mi-am luat acest „nume” fara sa ma reprezinte. Mama a vrut sa ma numeasca Diana, dar tata a insistat si am ramas Aliona. Un nume cam ciudat, dar care, cica, inseamna Elena. Artemis vs. Elena?
august 21, 2007 la 1:04 am |
Mie imi place Aliona, este un nume neobisnuit si cu mireasma. Eu zic ca e foarte bine asa.
august 21, 2007 la 5:20 am |
Am citit „Hipolit”: traiasca Sfantul Internet! Intre Artemis si Afrodita, o aleg pe Artemis. Pentru ca Afrodita alegea „sa se petreaca”, facandu-i pe oameni sa iubeasca suferind/sa sufere iubind… Dar asta este alta poveste (a mea, a tuturor).
Ce m-a frapat a fost altceva. Auzisem cu a treia ureche ca Artemis a fost identificata cu Isis. Si din „Hipolit”, am aflat ca era identificata si cu Selene, tot zeita lunii, tot aceeasi (luna).
Nu din intamplare am ales acest nume, Artemis, acum (pentru ca mai inainte toate nick-urile mele purtau numele Atena), nu din intamplare. Sunt fascinata de luna, de simpla luna de pe cer (deloc de soare). Asa ca acum doi ani, cat de ciudat n-ar parea!, am incheiat un contract cu luna, unul nuptial. Poate e un joc, poate realitate (nu incerc sa ma psih/analizez), dar abia acum, acum cateva minute, am inteles legatura dintre mine, luna si Artemis, numele Artemis. L-am ales ieri, mi se pare. Nu stiam ce sa aleg dintre Atena si Nona (asa mi-au spus toti copii mai mici din vecini, inclusiv fratele meu) si dintr-o miscare usoara de mana am tastat Artemis. Si am simtit ca am facut o alegere buna.
august 21, 2007 la 6:35 am |
Vad ca aveti vocatie de Speedy Gonzalez cu cititul… In ceea ce priveste numele zeitelor si inrudirea lor, lucrurile sint mereu complicate si imbirligate. Pact nuptial cu luna, ay, ay! Riscant pact. Artemis ca Artemis, dar Nona este un nume la fel de special ca Aliona.
august 21, 2007 la 6:54 am |
🙂