Entry for June 22, 2007

(Woodstock, 1969)

Woodstock

ÃŽntr-o vale cu pajiÅŸti, cu fermieri bătrânei ÅŸi bonomi, s-a strâns cândva o puzderie de pletoÅŸi, bărboÅŸi ÅŸi fete cu rochii largi ori blugi strânÅŸi pe ÅŸolduri. S-au strâns să cânte ÅŸi să fumeze ÅŸi să trăiască vreo trei zile la îngrămădeală. Åži erau legaÅ£i la frunte cu niÅŸte eÅŸarfe, ÅŸi-aveau dinÅ£i frumoÅŸi de tinereÅ£e ÅŸi făceau sex lejer, fără inhibiÅ£ii. Unii aveau ÅŸi motociclete, alÅ£ii, ba. Åži cu toÅ£ii sorbeau vajnic din cutii de bere ÅŸi dormeau în corturi ÅŸi maÅŸini, ÅŸi-aveau chitări, ÅŸi erau îmbrăcaÅ£i fistichiu, ÅŸi-aveau ÅŸi prunci cu ei, ÅŸi băşti, pălării, ochelari, ÅŸi buzele proaspete, iubăreÅ£e, ÅŸi bărbi îmbârligate, ÅŸi fetele aveau zorzoane ÅŸi împletituri în păr, la încheietura mâinii, la glezne. Even God Loves America. Åži n-aveau neapărat ruÅŸine, ÅŸi dansau ca niÅŸte ÅŸamani siberieni ori ca niÅŸte păsări flamingo bete criţă, deÅŸi erau oameni, bărbaÅ£i, femei, fete, băieÅ£i, copilaÅŸi ÅŸi cântăreÅ£i. Åži de era noapte ori zi aproape totuna era, ÅŸi-aveau pene la pălării, ÅŸi degetele îngălbenite de tutun. Luna era semilună la Woodstock, albastru hippiot, Peace and Love, locuitorii îi percepeau ca pe o veselă armată invadatoare, erau ÅŸi nu erau ciudaÅ£i ÅŸi îşi spuneau cu voioÅŸie Freaks. Ce străvedeau maturii, indiferent de gusturile ÅŸi de banii ÅŸi de tabieturile ÅŸi ticurile lor, era frumuseÅ£ea. De necrezut, prin ochelarii oranj se vedea oranj, prin cei verzi se vedea verde, prin cei violacei se vedea violaceu. Parc-ar fi evacuat oraÅŸele pentru această pajiÅŸte rock, cu păr cârlionÅ£at, cu busturile goale, era ca ÅŸi cum s-ar fi luat pulsul sonor al Americii călare pe ogari cenuÅŸii. Aveau inele mari pe degete, chiar bărbaÅ£ii bărboÅŸi, ÅŸi pantaloni cu modele orientale, ÅŸi o ţâră de Marijuana, venise chiar ÅŸi un guru negricios, erau acolo păroÅŸenii încinse, sandale aproape romane, ÅŸi ritmul bătut cu tălpile pe scena înaltă de doi metri, unele unghii erau mai mari ca de obicei, ca să apese sănătos corzile chitării, răguÅŸeli, subÅ£irimi, fiecare cânta cât îl Å£inea gura, troli ÅŸi pricolici în pijamale psihedelice, veste din piele de vacă pe piele de om, ÅŸi orga electronică gâdilind la încheieturi, ÅŸi câini slăbănogi dar simpatici veniÅ£i cu stăpânii ÅŸi stăpânele, ÅŸi câte-un măscărici cu megafon, ÅŸi maÅŸinile salvării pentru cei care leÅŸinau de epuizare, ÅŸi semnul V între degete, ca două corniÅ£e voioase de melc, ÅŸi microbuze, ÅŸi rulote, ÅŸi poliÅ£ia făcând foarte puÅ£ină ordine, He loves me – He loves me not, maimuÅ£ici concentrate pe muzica făcută-n viteză îndestulătoare, Mother Fucker, sindicaliÅŸti naivi, marxiÅŸti fără să priceapă ce-i dictatura, Swing Lord Sweet Chariot Coming For To Carry Me Home, sărituri în aer, See Me Feel Me Touch Me Heal Me cu The Who, geci cu franjuri lungi ÅŸi ciucuri, un fluture metalic pe piept sau un scarabeu pe lănÅ£iÅŸor, chitările rotindu-se ca moriÅŸtile, ba ÅŸi cruci la gât, sindicaliÅŸtii ăştia deloc limpezi, tobele bubuind cu microfonul aruncat în aer ÅŸi chitara ruptă-n bucăţi pe scenă ori azvârlită publicului, tuleiele ÅŸi baticurile de preerie, cămăşi de cowboi ÅŸi outsideri, fără machiaj, fără ruj, părinÅ£i care cred că ai lor copii vor merge în iad ÅŸi adolescenÅ£i care cred că părinÅ£ii lor oricum nu vor ajunge în rai decât aiurea, ÅŸi vorbe în vânt despre înÅ£elepciune, ÅŸi toÅ£i nevoind altceva decât să fie ei înÅŸiÅŸi, fără nevroze ÅŸi psihoze, ajunge o pereche de bluejeans, câteva tricouri ÅŸi un pulovăr, dar nu neapărat niÅŸte răspunsuri aÅŸteptate, ÅŸi lâna facială a unui guru care îl pomeneÅŸte pe Mahatma Gandhi, America is becoming the Whole, ÅŸi rock-n-rollul de întreÅ£inere, ÅŸi yoga învăţată la botul calului de străvezia generaÅ£ie flower-power, de la ÅŸira spinării porneÅŸte totul, Eart Light, Water, Wind and Fire, ÅŸi Joe Cocker ca un paralitic transpirat mimând a fi o chitară cu What do I do în pantofi din steagul patriei, with a little help from my friends, would you believe in a love of a saint? Åži au venit norii, vântul, ploaia, dar bărboÅŸii ÅŸi fetele tot n-au plecat de pe pajiÅŸte, făpturile s-au acoperit cu pungi să se ferească de umezeală, ÅŸi strigătul lor de luptă, No Rain, ÅŸi fetele-ciuperci cu sutiene sau fără sutiene de baie, ba unii au rămas chiar goi-puÅŸcă dar cu ochelarii pe nas, era o veselie a umezelii, a mersului fără pantaloni ÅŸi pantofi, apoi concursurile de lunecuÅŸ în nămol, ÅŸi tribul hippioÅ£ilor bătând darabana în cutiile de conserve ÅŸi dansând în semitransă zglobie, ÅŸi resturi de mâncare, ÅŸi cutiile de bere ca niÅŸte ţâşnitori, ÅŸi tihna jucăuşă a pletoÅŸilor, Your love is on a rainbow, You are mine, I am yours, We are what we are, I go home to see my babe în ritmul demenÅ£ial al lui Ten Years After. PărinÅ£ii se temeau că Woodstock va deveni zonă de calamitate, dar n-a fost aÅŸa, poliÅ£iÅŸtii ÅŸi soldaÅ£ii au adus medicamente ÅŸi apă, elicopterele au plutit doar ca să-i ajute pe cei de pe pământ, nimeni n-a vrut să-i evacueze ori să-i alunge. One, two, three, What’ re fightin’ for, Don’t ask me I don’t give a damn, Next stop is Vietnam, And it’s five, six, seven, Open up the pearly gates, Well ain’t no time to wonder why, Whoopee we’re all gonna die silabisea pe înÅ£elesul tuturor Country Joe McDonald. Da, a fost ÅŸi rahat ÅŸi halleluiah igienă, full of shit, trupuri curăţindu-se în lac în timp ce Santana ajungea prin chitara electrică la un orgasm în toată regula, ÅŸi Janis Joplin cu răguÅŸeala ei nevrotică aproape căptuÅŸindu-i părul, wanna take it higher? Dormind pe pături, pe mese, pe capota maÅŸinilor, pe iarbă, portable chemical toilets ÅŸi vidanjorii maturi cu zâmbetul încruciÅŸat, ÅŸi-apoi Purple Haze cu Jimi Hendrix, mormanele de gunoi rămase după, dar ce mai conta era doar muzica uriaşă, imensă.

Precizare:
Acest text face parte dintr-un roman cinematografic (în stil Quentin Tarantino) pe care îl scriu actualmente despre România comunistă şi postcomunistă şi în care mă ocup, printre foarte multe chestiuni, şi de fenomenul Piaţa Universităţii 1990 (pe care, în continuare, îl consider a fi singurul răstimp de graţie al României postcomuniste). Or, după mine, Piaţa U 1990 a avut (pe lângă sensul ei civic-anticomunist) o întârziată coloratură de mişcare flower-power, mixată pe o previzibilă Curte a Miracolelor, inerentă durei tranziţii româneşti. Piaţa U a fost un Woodstock mititel, retardat şi ininteligibil pentru majoritatea populaţiei, dar cu atât mai mişcător şi tulburător, cu cât nu mai era moda cu pricina. Un Woodstock românesc, sfârşit cu de-a sila în fratricid şi sânge (a se vedea mineriada din iunie 1990). Merită, oare, să scriu la romanul ăsta? Are nevoie cineva de un asemenea roman?