Curiosas sunt șamancele (sorcereras) care nu sunt preocupate de aspectele evidente și cutumiare (arhicunoscute) ale șamanismului (ritualuri, incantații etc.), întrucât sunt captivate doar de lucrurile care au legătură cu eternitatea. Simbolic vorbind, ele seamănă cu niște păianjeni țesători de pânze între ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, între ceea ce este știut și ceea ce este (dintotdeauna) necunoscut. Se pare că aceste curiosas sunt niște teribile zburătoare. Nu există imagini cu las curiosas, așa încât ceea ce postez eu acum fotografic este o șamaniță voioasă (Kalash, adica Hindu), care ar putea fi mai degrabă o anti-curiosa, dar care e îndeajuns de simpatică încât să nu fie urgisită de mine sau de alții.

În sfârșit, înzăpezirea e magică și consistentă. De aici, de sus, orașul e un țurțure franjurat, cu ramificații fluorescente. Ar putea fi un soi de Narnie evadată și feliată sau teritoriul Crăiesei Zăpezilor dinainte ca stăpână cea albă să se preschimbe într-o făptură crudă și rece. Am atât de multă zăpadă pe balcon încât mi-a ajunge berechet să fac doi omuleți de zăpadă (chiar dacă vor ieși pitici de grădină) pe post de lari păzitori. Deocamdată caut nasturi și dopuri pentru chipul omuleților, poate chiar și mănuși. Am destule pixuri golite și nearuncate, așa încât ele pot fi plasate în buzunarul de la piept al omuleților. Mmm, mă mai gândesc la niște pălării de paie. Singurele urme pe zăpada de pe balcon sunt ale picioarelor de corbi care s-au scoborât de pe acoperișul blocului. Nu prea cred că zburătoarele se vor înfricoșa de piticii mei de zăpadă

Pentru cine dorește să vadă un spectacol atipic ibsenian, într-o viziune grotescă, tarantinizată, evident înnoitoare (chiar dacă într-o anumită măsură șocantă), piesa Hedda Gabler jucată la Teatrul Maghiar din Cluj  (în regia lui Andrei Șerban) este prilejul adecvat și are impactul scontat. Viziunea regizorului este inedită și remarcabilă (chiar dacă aceste calificative riscă să sune cutumiar). Rigiditatea Nordului este americanizată de Andrei Șerban în stilul filmelor și reclamelor cu familii burgheze din anii ’50 în SUA; dar există și o pecete rusească, oarecum cehoviană, aș spune, care face din spectacolul lui A.Ș. un triumf al melancoliei și al grotescului tragic. Cine vrea să vadă un Ibsen ca la carte nu are ce să caute la acest spectacol. Cine poftește, însă, un altfel de Ibsen, în care caricatura regește, iar domnul Ibsen îl profețește parțial pe Strindberg într-un danț al morții mai degrabă americano-rusesc decât nordic, are de ce să se ducă, ba chiar cu vârf și îndesat. Actorii sunt performanți, ca de obicei, în mod special Zsolt Bogdán, András Hatházi, Enikő Györgyjakab, apoi Imola Kézdi, Ervin Szűcs, Csilla Varga, Réka Csutak. Singurul lucru pe care îmi îngădui să îl clamez ca mic sfat (de spectator empatic) la acest spectacol – este o binecuvântată și râvnită pauză de 10 minute, întrucât orice hiperbolă a caricaturii are, totuși, nevoie de oarecare răstimp de respirație, mai ales atunci când un spectacol magistral durează aproape 3 ore.

Iar acum de ascultat două din melodiile utilizate cu tâlc ironic în actuala punere în scenă: Mr. Sandman (The Chordettes) și Chanson d’amour (Manhattan Transfer).

Ups!

Muzichia Chanson d’amour căutați-o singuri și o veți găsi! Deocamdata ajunge, ca adălmaș, Mr. Sandman!

Duminică seara am urmărit fascinată un documentar despre timp care clasifica toate teoriile emise de fizicieni și matematicieni de-a lungul istoriei omenirii. Se pare că obsesia pentru explicarea timpului (mai ales) este o boală profesională a fizicienilor și matematicienilor dintotdeauna. Documentarul a atins și chestiunea unei patologii a timpului prin intermediul unor boli fizice sau psihice. Între altele, documentarul a emis teoria (verificată) că bolnavii care au tumoră pe creier suferă distorsiuni temporale în percepțiile lor, din pricina felului în care tumora a crescut și s-a răspândit atât la orizontală, cât și de sus în jos (aceste distorsiuni sunt concretizate prin tocmai schimbarea percepției vitezei temporale). La fel de interesant mi s-a părut faptul că schizofrenia ar putea fi explicată ȘI prin intermediul timpului: schizofrenicul este, susținea documentarul la care mă refer, un bolnav care suferă distorsiuni temporale sau falii (felieri) temporale, de aici comportamentul său rupt în două (sau chiar în mai multe părți). Numai că aceste felieri temporale nu pot fi încă pricepute decât dacă schizofrenicul este analizat (patologic) ca un computer.

Se pare că spațiul nu mai este o chestiune ardentă științific, actualmente, fiindcă a fost analizat minuțios în fel și chip, iar experții au ajuns totuși la concluzii înrudite. În schimb, în ceea ce privește timpul, lucrurile sunt încă vraiște.

Nimic din toate acestea nu au de ce să mire neapărat. Eu le-am relatat doar fiindcă, spre dimineață, am visat (între altele), o sală de clasă de școală generală, în care în bănci se aflau bolnavi de tumoră, precum și schizofrenici. Ce făceau ei? Hmmm: scriau de zor romane-fantasy!

P.S.

Am uitat să vorbesc despre entropia care e la mijloc în chestiunea încercării de definire a timpului!

tu ești panglica mea pentru corp și liniștea mea pe buze

când m-am ivit eram într-o cutiuță a Domnului legată și ea cu o panglică

mama avea cercei de negresă

tatăl tăia panglica și îmi făcea intrarea în poezie

liniștea mea de acum a fost cândva un zgomot și o furie

într-un pachet soldățesc legat cu o sfoară

corpul și buzele s-au făcut corp și buze

doar după ce panglica s-a netezit și a primit luciu

undeva știu că trăiesc cei nelegați cu vreo panglică sau cu vreo sfoară

ei sunt viscere cu un bănuț pe frunte

în gură au magneți iar oasele lor sunt de postav

din cutiuța mea de odinioară stau și privesc lumea în depărtare

apoi cu panglica lucioasă îmi leg părul pentru totdeauna

să nu mai cadă pe umeri ca o ploaie întunecată

fiindcă intrarea în poezie s-a săvârșit.

Îmi place mult Cea-care-nu-se-arată, dar al cărei chip este vag ghicibil în spatele franjurilor. Îmi plac franjurii șamanici de la poale precum și aceia de la mâneci. Îmi aduc aminte că în cartea Coma am publicat și eu un poem numit chiar Franjurii (iată-l mai jos, deși l-am mai postat, cred, odinioară, pe blog). Îmi place platoșa de pe piept (de parcă șamanca ar porni la război împotriva demonilor) și mă uimesc mănușile ei uriașe. Cea-care-nu-se-arată știe ea de ce nu se arată. Așa și trebuie.

franjurii

am încercat să nu vorbesc despre moarte

să nu o am în măruntaie

să nu o preschimb într-o materie ultragiată

să nu greşesc faţă de ea

viaţa mea a fost cu franjuri obişnuiţi

am fost uneori fericită alteori bolnavă

m-a durut pielea

am iubit am urât am iubit

am luat-o de la capăt

am şi cântat cu vocea mea groasă

am şi plâns puţin

m-am parfumat cu givenchy

am mirosit a cadavru proaspăt

am fost un carusel sclipicios

ca un licurici pe piedestal

apoi într-o zi am zărit o lumină

printre degete răsfirându-se

m-am dus după lumina aceea

dincolo de ferestrele casei mele

dincolo de oraş de patrie de onoare

dincolo de numele meu şi de cine sunt eu

şi doar găsindu-mă dincolo

singură şi femeie

am înţeles că nu mă mai pot întoarce vreodată cu adevărat.

Cu fusta ei din mărgele care țiuie, cu toba ei lată, cu încălțările anume făcute pentru mișcările de dans rotitor, dar mai ales cu oasele feței ei care sunt înseși oasele unei iluminări înstrăinate de lume, aceasta este cea dintâi șamancă pe care nu am întâlnit-o. Nu vreau să-i dau vreun nume.

În loc de nagual (lider șaman) prefer cuvântul (mesmadaptat) nahual. În loc de nagualism – nahualism. Sorcerera, wizardera. Dar NU brujeria sau bruja (nu acum, nu de data aceasta). Cuvintele acestea au pentru mine sensuri sporite, în ultima vreme. Și nu e vorba de vis ori visuri, ci de întrelumi. Cu cât tumultul e mai sonor în afară, cu atât lumea dinăuntru e mai tăcută și mată, cu intarsiile ei călăuzitoare.

Efectul tare al viselor ține vreo zi: atunci până și în globii oculari se păstrează un soi de fum albăstrui, ca un tatuaj. A doua și a treia zi după un vis cu impact lucrurile se esfuminează puțin (verbul acesta există doar în limba spaniolă, dar l-am adaptat în românește întrucât îmi place grozav), adică se disipează, se topesc, se împuținează. Dar după vreo patru zile efectul revine în forță, după ce visul s-a macerat și s-a așezat ca un vin nobil în butoiașul din cap (și din inimă). De-abia atunci visul lasă o dâră limpede, un soi de cale lactee cu sens emoțional. Șira spinării resimte și ea visul prins de oscioarele în șirag. S-ar spune că totul devine o ghirlandă.

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine visurile (și nu visele) mă pot schimba  oarecum, fiindcă am ce învăța de la ele cu prisosință când le pricep sensul potrivit cu făptura mea. Nu fiindcă aș fi neapărat o himerică (sunt doar pe jumătate, de fapt). A fost năucitor pentru mine ca în dimineața de 12 spre 13 ianuarie să am un vis (și mai ales să mi-l reamintesc) care să recapituleze anii din urmă și să îmi traseze o cale limpede. Nici măcar nu stau să aleg dacă a fost un vis de fildeș sau unul din corn de os, fiindcă nu mai contează. Tangibil sufletește și mental a fost/este doar impactul de sens al acestui vis care m-a marcat cam ca pe foștii condamnați la ocnă de odinioară (fără să fiu eu așa ceva). De câteva zile stau și pritocesc la acest vis clarobscur (caravaggesc, într-o anumită măsură, cromatic vorbind), care e o ușă deschisă către mine cu tot conținutul ei de ușă dată în lături și cu toată azvârlirea următoare, care e mai mult decât binevenită. Și uite asa, Alismesmeea, iată cum ți s-a arătat, fără să-ți fi închipuit că va veni și fără să-l fi așteptat, al tău Crazy Rabbit care e chiar visul cu pricina!