la marginea mea stă un călugăr
stă la marginea cu tăciuni și cu gura lipită de oase
cel de acum e un călugăr mort
cândva a fugit prin grădini s-a ascuns
a privit zidul s-a făcut călugăr și așa a rămas zidit
apoi a murit iar acum stă la marginea mea
fiindcă nevoia mea e acest călugăr mort
el nu-mi poruncește nimic
dar eu simt că se prinde cu părul lung de margine
iar botul meu îl miroase ca pe o magnolie
și învelișul trecător se desprinde și flutură ca un prapure
multă vreme mi-a trebuit ca să m-adăpostesc în afara lumii
și să mă infectez cu iubire
ca să găsesc o poartă a transputrefacției
liniștea mea e o dragoste străină
iar dragostea e acest călugăr mort de la marginea mea.
februarie 9, 2012 la 8:53 am |
Am scris candva ca poetii de azi sau poate chiar dintotdeauna sunt atrasi iremediabil spre nigredo, dar ca nu acesta e sfarsitul drumului, desi multi raman aici, prinsi de melancolia nedefinitiva, de vreo sensibilitate deformata superficial sau vreo minte slefuita pana la spulberare. Infernul e atat de mare, putrefactia e atat de intensa incat pot fi confundate usor cu realitatea, cu literatura puternica.
Mai e insa ceva, ca o trecere, o `poarta a transputrefactiei`, dincolo de care incepe altceva.
Si indraznesc sa spun ca linistea asta, dragostea straina, sunt cele care conteaza.
Imi aminteste poemul si de intalnirea aceea a unui pustnic cu Maria Egipteanca, atunci cand el o vede deasupra pamantului in flacari.
(Fara prea mare legatura poate, exista un tablou al unui pictor mai putin cunoscut si oarecum controversat, Sever Frentiu. Tabloul se numeste `Padurea de catifea`, e din 1978. E acolo o fiinta acoperita de niste falduri aurii, intinse peste tot, iar la poalele ei se misca doua fiinte mici, stranii. Sta asezata, intr-un fel de melancolie, inaccesibila din exterior).
Ma intreb cati oameni au vorbit pana acum de margine ca `marginea lor`?
februarie 9, 2012 la 1:23 pm |
mi-a trebuit mult timp ca sa gasesc solutia acestei porti a transputrefactiei si mi-a trebuit mult timp ca sa gasesc cuvantul potrivit care sa nu fie un calificativ oarecare, dar nici unul aruncat extravagant ori exotic.
iar daca transputrefactia duce la dragostea ca o liniste sau la linistea ca o dragoste – atunci nu mai este valabila strigarea vae soli!
februarie 9, 2012 la 2:06 pm |
nu stiu ce sa zic in raspuns, ma gandesc la pura sonoritate a unor cuvinte ca ataraxia, akedia, xeniteia, anapausis. ma gandesc ca si transputrefactia e din familia lor. metaposýnthesi s-ar numi, cu bruma de greaca pe care am putut-o detecta.
februarie 9, 2012 la 2:50 pm |
anapausis
si
xeniteia
sa fie!
martie 5, 2012 la 4:49 pm |
Superb poem. Merita sa fie la o margine (pe internet) (astfel e mai vizibil), tocmai fiindca e asa central.
martie 7, 2012 la 8:34 am |
prin urmare la margine sa ramana si in marginimea centrala…
martie 24, 2012 la 4:11 am |
Nota marginala: imi place cum ati rafinat locurile in Nympheum, Kore intre stanci si Nekya. Sunt niste locuri superbe intr-adevar!
martie 24, 2012 la 10:32 am |