tu ești panglica mea pentru corp și liniștea mea pe buze
când m-am ivit eram într-o cutiuță a Domnului legată și ea cu o panglică
mama avea cercei de negresă
tatăl tăia panglica și îmi făcea intrarea în poezie
liniștea mea de acum a fost cândva un zgomot și o furie
într-un pachet soldățesc legat cu o sfoară
corpul și buzele s-au făcut corp și buze
doar după ce panglica s-a netezit și a primit luciu
undeva știu că trăiesc cei nelegați cu vreo panglică sau cu vreo sfoară
ei sunt viscere cu un bănuț pe frunte
în gură au magneți iar oasele lor sunt de postav
din cutiuța mea de odinioară stau și privesc lumea în depărtare
apoi cu panglica lucioasă îmi leg părul pentru totdeauna
să nu mai cadă pe umeri ca o ploaie întunecată
fiindcă intrarea în poezie s-a săvârșit.
ianuarie 21, 2012 la 12:41 pm |
Superb…
ianuarie 21, 2012 la 1:58 pm |
mai că-mi venea să-i cer Mesmeei una dintre panglici. sau măcar o fâşie.
asta se ȋntâmpla ȋnainte să realizez că sunt dobândite, ci nu cumpărate, ȋmprumutate şi de ȋnstrăinat. panglicile acelea sunt mesmeice… şi astfel rămân!
ianuarie 21, 2012 la 2:09 pm |
e doar o singura panglica, prin urmare nu este de imprumut
(dar ar putea fi inchipuita!)
ianuarie 26, 2012 la 6:21 am |
Un poem care mă bucură.Nu mi s-a mai întâmpat de ceva timp
”liniștea mea de acum a fost cândva un zgomot și o furie”
ianuarie 26, 2012 la 6:27 am |
medumuza cea muta (in general) a scos niste cuvintzele neasteptate pe gura de blog
cat despre zgomot si furie – nadajduiesc ca s-au dus prin alte parti!