Joel, Colin, Dolly, Buddy, Holly și eu

decembrie 18, 2014

Capisoane

În toamnă am primit cadou o carte la care de multă vreme nu mă gândisem: Truman Capote – Alte glasuri, alte încăperi (ediția din 1977). Cartea îmi fusese cumpărată la Sibiu, de la o tarabă-anticariat, fiindcă fusese tradusă de Mircea Ivănescu. Era un farmec aparte deja în îngălbenirea paginilor sale care l-ar fi încântat pe traducător (și implicit pe poet). Am citit-o, cu picătura, în răgazurile când făceam slalom între lecturile mele obligatorii, profesionale (de acum) și lecturile tehnice, cauzate de ochii stricați la computer etc. Am stat ghemuită în cartea lui Capote ca într-un cort de indian (din copilărie) – făcut din pături și cearceafuri, bucurându-mă de detalii, de lucrurile mărunte, de orice fel de observație sinestezică a băiatului Joel ajuns într-un teritoriu străin unde totul i se părea nelalocul său (iar ochelarii mei simpatici de citit s-au bucurat și ei, nefiind văzuți de nimeni altcineva decât de subsemnata, purtătoarea lor). Și deodată cu Joel am fugit și eu din cartea lui Capote atunci când ea s-a sfârșit. Dar am fugit șontâc-șontâc, mai degrabă alungându-mă singură, ca să nu mă apuc să recitesc și să o iau de la capăt și să mă aflu, de bună voie, într-un no man’s land al cititului din care nu se mai poate ieși. Se vede treaba, însă, că uneori cărțile sunt molipsitoare sau se molipsesc între ele, cărți cu cărți, de parcă ar fi surori de cruce. Fiindcă Alte glasuri, alte încăperi m-a făcut să mă întorc în timp, în vremuri îndepărtate, când, adolescentă fiind, citeam cu iscusința detaliilor care umplu și fac o lume din Harfa de iarbă tot de Truman Capote (povestiri traduse de Constantin Popescu și Catinca Ralea, 1967). Cartea mea harfistă fusese ferfenițită de atâta citit și de atâta împrumutat, încât nici nu mai avea copertă, ci doar o învelitoare albă, pe care un grafician prieten re-tipărise numele autorului și titlul. De-abia așa, fără coperta ei firească, ciclamen (parcă așa arăta la origine), cartea aceea era încă un manuscris vrăjitoresc. Laolaltă cu cititul și recititul din ea mă urcam și eu în copac deodată cu Colin, Dolly și Catherine, apoi umpleam damigene cu monede, apoi căram după mine, pe drumurile prăfuite spre școală și pe marginile Someșului, o chitară, ori eram bănuitoare în fața unor apariții, spooky little girls (hoțoaica și spectrala de Miriam, sofisticata domnișoară Bobbit). Sau cheltuiam banii, imaginar și rapid, ca Holly Golightly, proiectând în mafioții americani niște păpuși mari de cârpă, patronând magazinele de diamante. Undeva, însă, întotdeauna am știut că, în poveștile migălite și emotive ale lui Truman Capote există o amenințare a umbrei, un avertisment epic delicat, o profeție stranie, înăuntrul căreia ceva mă alunga în afara mea și apoi înăuntrul meu de parcă aș fi fost un obiect voodoo, dar sfios. Cam așa, după cum previne un personaj umbros din Harfa de iarbă: “Nu te depărta de casă, fetițo, că te fură vrăjitorul și te mănâncă de vie.” Iată de ce nu am cum să renunț vreodată la cărți, fiindcă nici ele nu au cum să renunțe vreodată la mine.

Călin (o poveste din decembrie 1989)

decembrie 12, 2014

Urca o scară din cuţite, pur şi simplu urca o scară din cuţite, aşa a ieşit învârtejit din vis în dimineaţa aceea fără zăpadă, deşi era deja iarnă sau ar fi trebuit să fie. Parcă era un făcut ca el să se fi născut în ţara asta de specimene moi, în ţara asta de mămăligă cu brâ’ cu la’, cum i se spunea prescurtat. Brânză, lapte, ehei, nici nu se mai găsea de vânzare prin magazine aşa ceva. Atunci cum să fie o ţară din brânză şi lapte? România era un rahat cu ochi, asta era, ca şi locuitorii ei. Îşi amintea de scara din cuţite. Urcase pe ea, fără să fi ajuns undeva.

Se trezise cu un gust sălciu, băuse cafeaua cu năut, care scrâşnea între dinţi. N-avea chef să se ducă nicăieri, nici să dea o tură prin oraş, prin librării, ca de obicei. Şi totuşi, ceva îl îmboldea să plece, să iasă. Să iasă din conserva de bloc, din borcan, să nu mai fie şobolan, nici murătură. Îi spuse maică-sii că iese puţin, neavând de unde să ştie nici unul, nici altul că vorbeau şi se priveau pentru ultima dată. Vii de tot încă. Tov Bâlbă chemase astăzi oamenii la miting, ca să-i aţâţe împo­triva bănăţenilor ălora de se răzvrătiseră. Ar trebui să mă strecor printre securişti şi să fac ceva acolo, orice, nu ştiu ce, îşi zise Călin. Să nu fiu şobolan. De fapt, şobolanii sunt şireţi şi deştepţi, aşa că eu nu pot fi şobolan. Sunt o legumă, eventual. Călin Mămăligă, aşa ar trebui să mă cheme. Călin Netotul.

O luă spre staţia de metrou, târşâindu-şi picioarele ca un olog. Boala românilor asta e, ologeala mentală şi morală, o boală mortală, nu glumă, frate! Apoi începu să îl imite în gând pe Bâlbă: tovalăăăăşi, dlagi, hâc, tovalăăăşi, să constluim, hâc, socialismul avansat şi societatea multilatelal dezvoltată. Dădea din mâini ca un teleghidat şi parcă dansa pe sârmă, aşteptând să vină metroul, viermele ăla împuţit, trenul ăla subteran, soios. Eu mă bâlbâi, tu te bâlbâi, noi ne bâlbâim. Stima noastlă şi mândlia, Bâlbăşescu – Lomânia. Ar fi avut chef să fumeze o ţigară de proletar sictirit, dar în staţiile de metrou era interzis.

Studentule, se auzi el apoi strigat brusc, dă şi mie o ţegară, una mică, hai, dă la Tetea’, să o fumez când ies la aerul curăţel al scumpei noastre patrii. Era unul din vecinii din bloc, muncitor nenorocit, cu patru plozi la activ, mergea la mitingul lui Bâlbă. ’Tu-i mama ei de viaţă, îi zise vecinul după ce Călin îi dădu ţigara cerută, iar Tetea’ o băgă în buzunar ca pe un dar preţios. Roboteşti ca un animal de povară şi apoi pe nepusă masă îţi vine timpul să mori. Avea o mutră de bursuc învechit vecinul ăla. Ce mai zici, studentule? Nimic, spuse Călin. Mă duc prin oraş. Eu mă duc, he, he, la mitingu’ lu’ peşte, la înjurat puşlamale, ştii tu care, ălea de la marginea ţării ăsteia nenorocite. Călin nu zise nimic. Da’ văd că nu îţi arde de poveşti, adăugă veci­nul. Atuncea, haide, bre, să luăm trenu’ ăsta de subterană şi-apoi să ne fumăm ţegara în pace şi prietenie.

După ce urcară la aer, şi-o fumară, lăsară metroul soios în maţele puţitoare a petrol şi naftalină ale beto­nului. Apoi fiecare o luă spre altă uşă a iadului de împrumut. De fapt, nici unul din ei nu avea chef de vorbă ori de şagă, chiar dacă refrenul la ordinea zilei şi pe bune era ’tu-i mama măsii de viaţă! Ăsta măcar nu-i şobolan, dar nici legumă, îşi zise în gând Călin şi, simultan, continuă să îl imite pe Bâlbă. Se învârti prin oraş ca un rahat prin căldare, habar nu avea ce să facă. Se tot gândea la scara aia din cuţite pe care o visase şi pe care urcase fără să se taie la tălpi, fiindcă aşa se petreceau lucrurile în vis. Chiar dacă eşti rănit, nu curge sânge.

Oraşul vuia ca un avion cu reacţie: Călin îi recunoscu uşor pe securiştii care se fofilau printre trecători. Or fi fiind şi ăştia doar nişte slujbaşi, dar au ochi de şobolani şi atacă doar în haită. Nu-s proşti deloc. Fuma sprijinit de zidul clădirii Universităţii, aşteptând să întâlnească vreun cunoscut, pe oricine, un suflet de om. Prieteni nu prea avea, doar cunoscuţi. Nici iubită nu avea, nu prea le avea cu fetele, nici ce să le spună, nu ştia cum să le atingă. Femeile erau ca nişte obiecte de porţelan, le spargi oricum din greşeală, aşa că lasă-le în amarul lor, decât să suferi, mai bine să nu ai de-a face.

Cu maică-sa se înţelegea doar fiindcă se obişnuiseră unul cu altul. De când murise taică-su, vrând-nevrând se obişnuise cu maică-sa, cu felul ei molatec, şi sufe­rind, şi aţos de a fi. Că doar era singurul ei fiu şi, de aceea, nu putea să-şi îngăduie să fie un fiu risipitor. Dar îi venea uneori să plece de tot, să lase lumea. Dar unde naiba să plece? Ţara asta ca un tavan care îi cădea peste cap. Smolită de mizerie.

Era student şi lucrul cu pricina îi asigura oarecare demnitate, o minimă demnitate de ştiutor de carte, dar nu mai mult de atât. Se întrezărise stingher în vitrinele magazinelor, era subţiratic, cu părul până pe umeri, în laţe, cum îl certase maică-sa. Ăştia o să te aresteze pentru că eşti lăţos. Era în blugi, cu un tricou gros cu mâneci lungi şi cu o geacă de fâş. România e o ţară fictivă, îşi zicea Călin în gând, când, brusc, un zgomot surd, prelungit de fuga trecătorilor şi de ţipete, îl scoase din letargie.

Tineri pletoşi ca şi el veneau fugind spre Piaţa Universităţii. Strigau împotriva lui Bâlbă şi dădeau din mâini ca nişte păpuşi stricate. S-a spart mitingul, i-a aruncat vorba în faţă cineva care alerga, zărindu-i mutra curioasă. S-a spart buba şi oamenii au fugit de acolo şi au venit aici ca să facă baricade. A-nceput revoluţia, a strigat o femeie cu hainele strâmbe pe ea. Călin s-a dezmeticit atunci, de parcă ar fi auzit pentru întâia dată cuvinte. În sfârşit ştia ce avea de făcut pe lumea asta. Căută să intre în vorbă cu alţii asemenea lui, poate că erau studenţi, poate că nu, ce mai conta, la naiba, chestiile astea nu mai erau valabile.

Începură, deocamdată în grupuri tăcute şi nervoase, să ridice baricade din te miri ce. Din automobile sta­ţionate în zonă, din barăci şi tarabe desfăcute în bucăţi de lemn şi tablă. Steagurile zăceau pe asfalt de parcă ar fi fost violate şi atunci Călin pricepu într-o clipită că trebuie folosite cumva. Se apucă să sfâşie stema cu mâna, de parcă ar fi cotrobăit în burta cuiva. He, he, ar fi zis vecinul, dacă s-ar fi găsit prin preajmă, asta-i burta patriei, cum altfel!? Burta stâlcită şi smotocită a patriei noastre. Pântecul ei ferfeniţă de avorturi. Călin smulse stemele de la cele câteva steaguri aflate în preajmă. Apoi munci cot la cot cu ceilalţi pentru a ridica graniţa, limita între ei şi ceilalţi. Noi şi voi. Ei şi ceilalţi. Eu şi tu.

Îi privea uneori cu coada ochiului pe cei lângă care era rebel: tineri şi maturi, unii chiar adolescenţi, care nu prea vorbeau, fiindcă toţi păreau să ştie ceva. Se găseau acolo, în mod firesc, şi câţiva sentimentali, fragilizaţi de ceea ce se întâmpla. Şi atunci Călin se întrebă dacă aşa arăta curajul. O tăcere întreruptă de gâfâituri din pricina emoţiei că s-ar putea schimba ceva într-o ţară de mămăligă cu brâ’ cu la’?

După ce au înjghebat baricadele, graniţele acelea delicate şi mohorâte, s-au pus pe aşteptat. Nu era frig, nu le era foame, nici sete. S-au pus pe strigat: Jos cu toate, cu Bâlbă, comunismul, Securitatea, Partidul, Mili­ţia, foamea, frigul, frica. Jos! Pe margine îi priveau destui curioşi, ba chiar şi oameni care lăcrimau puţintel, erau şi lichele, şi nemernici o grămadă, dar cui îi mai păsa! Apoi au început să vorbească între ei, să ştie care cine este, de unde vine. Călin le-a spus că-i student şi atâta tot. Dar erau acolo elevi de liceu, şi niscaiva muncitori, şi nişte ingineri, şi alţi studenţi, şi profesori, era şi un popă care spunea rugăciuni. Deşi nu era îmbrăcat popeşte. Erau şi nişte vânzătoare, nişte funcţionari. Majoritatea pe la treizeci de ani. Înstrăinaţi de lume şi totuşi voind să se deschidă către lume, cu tremur.

Nu putem să lăsăm ţara de izbelişte, i-au măcelărit pe puştii ăia la Timişoara, zicea tare un bărbat înalt, cu ochelari. Trebuia să se întâmple ceva şi în căcatul ăsta de capitală. Aveau ochii înfriguraţi, le era puţină frică, dar curajul înseamnă şi oarecare frică, altfel nu e curaj sută la sută. Apoi, fără să înţeleagă cum şi de ce, Călin se căţără pe un stâlp de iluminat şi începu să strige Jos comunismul, deşi suna tare caraghios. Stâlpnicul fu urmat imediat de câteva voci care înce­pură să cânte fals Deşteaptă-te române! Nu prea mai ştiau să cânte şi nu îşi mai aduceau aminte cuvintele. O muzică vagă şi corcită de marmeladă ieşea din gurile lor, de parcă ar fi avut corzile vocale zgribulite. Şi au tot cântat şi au stat strânşi unii în alţii ca o pastă amorfă sau, dimpotrivă, s-au mişcat, au alergat dintr-un colţ în altul ca să vadă ce se mai întâmplă. Cândva trebuiau să vină şi ceilalţi ca să-i omoare. Oamenii lui Bâlbă se cuveneau să apară de undeva, de la mama dracului, îmbrăcaţi gros, cu pistoale nou-nouţe ori măcar cu mitraliere. Ca în desenele animate. Pac-pac-pac. Dintre cei de pe margine au început să vină oameni care îşi făceau curaj şi intrau în cerc. Alţii dădeau din cap, amuţiţi, iar alţii stăteau cu capul în pământ. Legumele sunt multe pe lumea asta. Şi buruienile.

Apoi au auzit cauciucurile scrâşnind pe bulevard în viteză şi au văzut cum unul din camioane a intrat în mulţime, pentru că s-a auzit carnea sfârtecată, pârâind. Trupurile lovite erau stâlcite şi moi acum. Au început iar să strige, pentru că strigătul îi făcea să se simtă cât de cât împreună şi nepărăsiţi de Dumnezeu. Şi au strigat până au răguşit. Apoi au venit oamenii aceia în uniformă, cu scuturi şi bastoane. Cu creierele curăţate şi şlefuite. Unii se uitau totuşi în pământ şi refuzau să îi privească în ochi. Apoi s-a lăsat întunericul, nu unul ca-n cur, cum spunea nu ştiu cine, oricum un tip celebru, ci un întuneric obişnuit, oarecare. Şi atunci soldaţii de plumb sau ce naiba erau s-au pus să tragă în sfârşit în rafale scurte.

Călin ar mai fi vrut să fie stâlpnic o dată, să se mai caţăre şi să strige ce avea de strigat, oricât ar fi fost de caraghios. Era convins că dacă glasurile lor s-ar mai fi regăsit măcar o singură dată în acea pastă de adevăr, ar fi putut să se salveze. Ar mai fi vrut şi să fumeze o ţigară sau măcar s-o mestece. Dar nu mai era timp. Deja îi strânseseră ca pe găini şi raţe, înconjurându-i pe cei care rămăseseră nerăniţi şi pe picioarele lor. Doar gura de metrou mai era încă neocupată de soldaţi. Împreună cu câţiva alţi rebeli răvăşiţi, cărându-i pe alţii în spinare, Călin o porni şi el spre fosta gură a iadului, care ar fi putut deveni salvatoare.

I se păru că-l zăreşte pe vecinul cu ’tu-i mama ei de viaţă. Dar când să coboare pe scările rulante ale metroului, se simţi pârlit între coaste, de parcă ar fi fost muşcat de ceva zimţat şi mic, de un peşte piranha. Roşu toreador. Era un sânge roşu toreador care îi umpluse gura. Lupta cu taurul, corida, nu văzuse nici­odată o coridă, deşi dorise de când era copil să vadă una. Lupta cu taurul negru. Şi el era acum înăuntrul unei coride: se văzu de undeva de sus, de la galeria unui stadion, în mijlocul arenei, luptându-se cu taurul.

Semăna cu Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. Sfântul Gheorghe era protectorul lui, patronul lui de nume, cum de uitase de el? De auzit nu mai auzea nimic, urechile erau vătuite şi înmuiate. Sfântul Gheorghe i se arătă într-un întuneric ceţos, la capătul unui tunel de metrou. Apoi Călin şi-a dorit pur şi simplu ca scara din cuţite pe care urcase dis-de-dimineaţă în vis să se ivească de undeva. Dar de unde? Scara nu mai venea. Scara ale cărei cuţite nu îl tăiaseră. Nici măcar o frân­ghie din cer nu avea la îndemână. Nimic. Hotărât lucru, murise. Ba chiar era mort de-a binelea.

(capitol din romanul Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013)

(povestire inspirată de Lucian Matiș și Călin Nemeș; cel dintâi a murit în 21 decembrie 1989 la Cluj, în Piața Libertății; cel de-al doilea a fost rănit deodată cu Lucian Matiș și s-a sinucis 5 ani mai târziu, dezamăgit de nedesăvârșirea revoluției din decembrie 1989; acțiunea este plasată, însă, în povestea mea, la București, căci fără răzvrătirea Bucureștiului în zilele 21-22 decembrie 1989, revolta anticomunistă timișoreană și din celelalte orașe românești nu ar fi avut sorți de izbândă)

Un singur cer deasupra lor 1

daruri japoneze de pe insula Amami (pentru o iarnă întreagă)

decembrie 6, 2014

Terasaki4

Californii pe Someș, scoici, peșteri, coral, nisip & Co

Terasaki2

Shoryudo4

Plaja Kuninao1

Shoryudo1

niște răspunsuri la niște întrebări

decembrie 4, 2014

Bibliiofil Varianta 4

Povestea mea de poveste începe pe când aveam cred că 5 sau 6 ani, eram la grădiniţă, la cămin, şi trebuia să dormim după-amiaza. Pentru mine, lucrul acesta era un soi de izolare impusă pe care n-o agream şi atunci când nu dormeam încercam să-i agit pe toţi ceilalţi copii şi să încep să spun nişte poveşti sau să-i fac pe ei să spună poveşti. Poate că acesta a fost primul moment, dacă trebuie să ne gândim la ceva alegoric şi simbolic, când am simţit că există o poveste şi e-n mine, pe care, evident, am conştientizat-o mult mai târziu, nu neapărat atunci când am început să scriu poezie, cât atunci când am început să scriu proză. Credinţa mea este că există destul de mulţi oameni „umpluţi” cu poveşti care aşteaptă un imbold din afară sau o făptură-viespe care să-i împungă puţin şi să scoată povestea afară din ei. Cred în salvarea prin poveşti şi în funcţia terapeutică a poveştilor, a literaturii, mai ales în lumea noastră alienată, crispată şi marcată de destule traume.

În clasa a X-a mă pregăteam pentru psihiatrie, voiam să candidez la medicină. Dar, pe vremea aceea, asta se petrecea prin 79-80, psihiatria nu era psihiatrie propriu-zisă. Se marşa mai mult pe medicamentaţie, pe şocuri electrice. Am fost destul de dezamăgită de lucrul acesta. De fapt, voiam să fac psihanaliză, mai degrabă. Şi atunci mi-am găsit debuşeul în literatură, considerând că şi aici aş putea să vindec, să fiu tămăduitoare pentru suflete şi minţi omeneşti.

- niște răspunsuri la niște întrebări (puse de Daniel Moșoiu la un banchet literar) – colaje de Alexandru Pecican

Bibliofil Varianta 5 pt. coperta noua

Măgăriţa

noiembrie 30, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

“Ultimul bărbat şi cel mai important bărbat din viaţa unei femei (tocmai pentru că este ultimul) este fiul ei. Atunci când acest fiu chiar există, lucrurile sunt soluţionate mai mult sau mai puţin prin complexul Iocastei, care se manifestă mai cu seamă la vremea când fiul îşi găseşte o femeie, alta decât mama sa, pe care vrea să o posede întru totul. Atunci când fiul nu există, pentru că nu s-a născut vreodată, femeia matură proiectează în majoritatea bărbaţilor cu măcar zece ani mai tineri decât ea acel fiu râvnit şi amuşinat fantasmatic. Ceea ce nu ştiu bărbaţii mai tineri decât acea femeie este faptul că ea nu îi doreşte neapărat ca bărbaţi, ci doar întrucât ei nu sunt altceva decât ea însăşi la tinereţe, pe vremea când ar fi putut concepe fiul râvnit. Bărbaţii mai tineri decât femeia matură sunt ea însăşi întoarsă ca o mănuşă pe dos. S-ar putea spune că o astfel de femeie este o măgăriţă, o ticăloasă necurată. Eu spun însă că ea este o femeie autentică, vie, care îşi duce fantasmele până la capăt, fără să facă din acest lucru un scandal public, o bârfă ori o chestiune exotică. Incestul există ca un fel de aer mediteraneean în fiecare din noi; iar incestul dintre mamă şi fiu este aburit ca o răsuflare proaspătă, spre deosebire de incestul dintre tată şi fiică: acesta are, într-adevăr, ceva scandalos şi imund, ca o latrină de rudenie.

Ultimul bărbat şi cel mai important din viaţa unei femei este fiul ei şi întrucât, de obicei, acesta asistă şi încununează moartea mamei sale. Apropierea lor înainte de moarte este la fel de incestuoasă ca un act sexual transcendent, întrucât fiul este singurul care poate înţelege sensul pântecului pe cale de a muri, tocmai fiindcă el s-a aflat acolo cândva. O fiică înţelege mai puţin pântecul mamei sale, deoarece ea are deja un uter al ei personal, iar moartea mamei nu poate să o înstrăineze de lume atât de primejdios, pe cât se întâmplă lucrul acesta cu un fiu care îşi vede mama murind. Incestul dinainte de moartea unei mame este intangibil şi inaudibil, dar el există întotdeauna.”

(din cartea Naşterea dorinţelor lichide, 2007)

când acedienii caută alte lumi pentru trăit-visat

noiembrie 28, 2014

Acedia. Jurnal de vise

Chiar și eu am citit-o pe nerăsuflate, tulburată de o viață de om pe care o știam preabine, dar nu cu atâtea detalii lăuntrice.

“O groasă copertină de plumb îmi taie creierul în două, apăsându-mă dinspre tâmple, în piramidă, spre vârful creierului, hemicranie venită din alte vremuri, ca pedeapsă pentru trădare. Ascultând The Doors, în speranţa de a sparge porţile ce mă despart de mine însumi, încât să mă ajung din urmă, fulger ţâşnit din spate pentru a-l prinde pe cel care fug înainte, pentru a împinge rândul acesta pe cale de a se scrie către miezul de mercur lichid din capul meu, veşnic alunecos, şi a-l ajuta să curgă încet pe esofag în jos, în piept, în putere, în densitate, pentru a mă acoperi cu plapoma propriei mele fiinţe.”

Nu-s îndeajuns de spaniol ca să mă fac înțeles

noiembrie 26, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

„Doamna Smith: Bizară familie!
Doamna Martin: Prefer o pasăre pe cîmp decît o șosetă într-o roabă.
Domnul Smith: Mai degrabă o plasă-n casă, decît un fir de lapte într-un palat de noapte.
Doamna Martin: Casa unui englez e adevăratul lui castel sau palez.
Doamna Smith: Nu-s îndeajuns de spaniol ca să mă fac înțeles.
Doamna Martin: Eu am să-i dau papucii soacră-mii, iar tu ai să-mi dai coșciugul bărbatului tău.
Domnul Smith: Caut un preot monofizit ca să-l însor cu servitoarea noastră.
Domnul Martin: Pîinea-i un copac, în vreme ce pîinea-i tot un arbore, iar din stejar stejar răsare, în fiecare zor de zi.
Doamna Smith: Unchiul meu stă la țară, dar asta nu-i treaba moașei.
Domnul Martin: Hîrtia-i pentru scris, pisica pentru șoareci. Brînza-i pentru zgîrie-brînză.
Domnul Smith: Automobilul merge foarte repede, însă bucătăreasa face mîncăruri mai bune.
Domnul Smith: Nu fiți curcani, mai degrabă sărutați conspiratorul.”

(EUGENE IONESCO, născut în 26 noiembrie 1909 – „CÎNTĂREAȚA CHEALĂ”, traducere de Dan. C. Mihăilescu)

António Lobo Antunes – un fado polifonic de prozator

noiembrie 21, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

A doua jumătate a secolului XX a fost marcată nu doar de explozia strălucitoare și impresionantă a literaturii de limbă spaniolă (cu impact remarcabil în România, cel mai mare în țările Europei de Est), ci și de un boom lusitan. De mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel, António Lobo Antunes este unul dintre autorii majori ai prozei portugheze contemporane, alături de José Saramago și Gonçalo M. Tavares.

António Lobo Antunes s-a născut la Lisabona, în 1942. A studiat la Facultatea de Medicină din capitala Portugaliei și s-a specializat în psihiatrie (urmând tradiția din familia sa), meserie pe care a practicat-o mulți ani până a renunțat la ea în favoarea scrisului. În 1971 a plecat în Angola, ca medic militar (chirurg și psihiatru), revenind în Portugalia în 1973. A debutat în proză la 37 de ani, după de-fascizarea Portugaliei, cu două cărți publicate în 1979: romanele Memorie de elefant și La dracu-n praznic. Acestea au fost urmate de o serie tenace de alte romane care l-au consacrat pe autor: Cunoașterea infernului (1980), Explicarea păsărilor (1981), Fado alexandrin (1983), Farsa damnaților (1985), Caravelele (1988, tradusă în românește, în 2003, sub titlul Întoarcerea caravelelor), Tratat despre pasiunile sufletului (1990), Ordinea naturală a lucrurilor (1992, tradus în românește în 2009), Moartea lui Carlos Gardel (1995), Manualul inchizitorilor (1996, tradus în românește în 2000), Splendoarea Portugaliei (1997), Cuvânt către crocodili (1999, tradus în românește în 2004), Nu intra așa degrabă în această noapte neagră (2000), Ce-o să fac când totul arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe-aici (2003, tradus în românește în 2006), Musai să iubesc o piatră (2004), Nu te-am văzut ieri prin Babilon (2006), Numele meu e “Legiune” (2007), Arhipelagul insomniei (2008, tradus în românește în 2011), Ce fel de cai își lasă umbra peste mare? (2009), Pe malul fluviilor care pleacă (2010), Comisia lacrimilor (2011), Nu-i miezul nopții care-mi place (2012).

Saga istorică desfășurată în romanele lui António Lobo Antunes, axată fie pe căutarea și investigarea identității Portugaliei moderne și postmoderne, fie pe reconfigurarea trecutului (inclusiv a istoriei coloniale în Angola și Mozambic), i-a făcut pe comentatori să îl compare pe autor cu o întreagă suită de nume de primă mărime din spațiul epic universal: Faulkner, Hemingway, Lowry, Camus, Proust, Woolf, Joyce, Céline, Conrad, Cortázar, Nabokov, Dos Passos, Canetti, Bernhard. Autorul însuși a recunoscut, în interviuri ori chiar intertextual (în câteva din romanele sale), influențe omagiale legate de Faulkner, Hemingway, Lowry sau Céline, de pildă.

Dar provocarea căreia trebuie să-i facă față orice comentator constă în a reuși să-l comenteze pe Lobo Antunes fără să-l compare cu nimeni altcineva decât cu el însuși, după cum pledează Chad Post în textul său intitulat “Why Read António Lobo Antunes”[1], publicat în The Quarterly Conversation în 2011. Autorul portughez a internalizat lecția multor maeștri (mai ales maeștri ai grotescului), dar, dincolo de formația sa ca autor și cititor (laolaltă), el a reușit să-și elaboreze și să impună un stil inconfundabil în panoplia prozei contemporane. Chad Post vorbește în acest sens de meta-construcția specifică romanelor lui António Lobo Antunes și de tridimensionalitatea personajelor sale, care se manifestă polifonic, fiind lăsate intenționat să interfereze aluvionar unele cu altele. Dar Lobo Antunes poate oricând să surprindă prin varietatea intereselor și preocupărilor sale: meseria de psihiatru l-a făcut, de pildă, să scrie în 1978 (adică la începutul carierei sale de prozator), alături de Daniel Sampaio, un articol științific despre, nici mai mult, nici mai puțin decât Lewis Carroll și Alisa în Țara Minunilor[2].

O a doua comparație la care este supus António Lobo Antunes este aceea cu prozatorul și conaționalul său premiat Nobel – José Saramago. Dacă unii comentatori discută polemic duetul epic alcătuit de Lobo Antunes și Saramago pe harta prozei contemporane europene și lusitane, alții văd în alăturarea celor doi o completare perfectă. Peter Conrad, în articolul “Doctor and Patient. A Portuguese novelist dissects his country”, publicat în The New Yorker, în 2009, face o astfel de comparație utilă și relevantă: în timp ce Saramago este un fantast bulimic și un ficționalizator asiduu, Lobo Antunes este un realist obstinat, un anatomist al psyché-ului uman și un analist al istoriei Portugaliei (axat inclusiv pe autopsierea colonialismului și a postcolonialismului). Saramago este un “mag” și un rege al imaginarului, în vreme ce Lobo Antunes este un diagnostician și un “exorcist”[3]; Saramago este atemporal și aspațial, în vreme ce Lobo Antunes se dovedește a fi o “conștiință națională” (chiar dacă una sceptică, dacă nu cumva cinică), operând lecții de anatomie politică pe dictatura lui António de Oliveira Salazar (1932-1968), pe regimul lui Marcelo Caetano (urmașul lui Salazar care a girat regimul de extremă dreapta până în 1974), dar și pe Portugalia Revoluției Garoafelor, din aprilie 1974, și a avatarurilor acesteia. Lobo Antunes întreprinde o biopsie a societății portugheze din ultimii cincizeci de ani.[4]

Diverși analiști ai operei epice a lui Lobo Antunes sunt de acord, în general, că există mai multe etape în proza acestuia. Dacă la început autorul s-a remarcat prin arhitectonica romanescă, în ultimele etape el a devenit un maestru al stilului narativ. Majoritatea comentatorilor vorbesc despre trei etape în evoluția stilului său (și profețesc o a patra). Aceste etape nu sunt însă separate, nu funcționează de sine stătător, ci depind de mai multe tipuri de memorie pe care autorul le manipulează ingenios[5]. De obicei este vorba de memorii secundare care modifică parțial memoria centrală și o reconfigurează. În funcție de relația lor cu memoria (sau “imaginația mnemonică”), Felipe Cammaert[6] distinge trei tipuri de romane, astfel: 1. romane autobiografice, 2. romane polifonice și 3. romane poetice.

Completându-i pe comentatorii amintiți, aș afirma că este vorba despre o memorie antimesianică, o memorie colectivă patologizată și patologizantă, marcată doar parțial de saudade. Când comentează ori când ficționalizează realist istoria Portugaliei din secolul XX, Lobo Antunes este decepționat, în mod previzibil, de salazarism și de prelungirile acestuia, dar și de Revoluția garoafelor, din aprilie 1974, adică de etapa defascizării Portugaliei. Fiecare fragment din istoria modernă a țării este considerat, de facto, a fi imperfect, corupt, blamabil, de aici accentele de satiră și caricatură ori de antiutopie obstinată din partea autorului. Fixația sa este căutarea identității unei țări și patrii care ar trebui să găsească o cale pentru o nouă geneză, dacă această geneză nu ar fi blocată de obstacole morale și de tabieturi socio-politice impure. Portugalia colonialistă și postcolonialistă intră, de asemenea, în sigla grotescă practicată de autor: “lusotropicalismul” (care a fost unul din miturile regimului de extremă dreaptă, între 1932-1974) este denunțat categoric de António Lobo Antunes, ca abuziv și atroce[7].

Cărțile autorului portughez alcătuiesc un fado polifonic; nu în zadar unul din romanele sale capitale este intitulat Fado alexandrin, titlul evocând intenționat melancolia și resemnarea destinală implicate de genul muzical al fado-ului, cântec specific lusitan, axat pe tema sorții, care ia naștere în Portugalia la începutul secolului al nouăsprezecelea. Fado primește, la autorul portughez, și un sens politic, ca lamento în fața colapsului Portugaliei și coloniilor sale; melancolia funcționează ca un verdict medical. Aproape toate cărțile lui Lobo Antunes conțin o muzicalitate fatală, de lamento național, de doliu portughez, și o constantă dezamăgire față de viața lusitană contemporană. Autorul este fixat pe o nostalgie (saudade) care, sub vremuri, a devenit decepție și destrămare. Acest fado polifonic specific pentru Lobo Antunes dă romanelor sale aerul unui epitaf în ralenti. În cărțile unde Lisabona constituie fundalul narativ, autorul construiește o țesătură psihogeografică subtilă și complexă, axată pe demitizarea marilor embleme și figuri naționale. Gloria de odinioară și presupusa glorie contemporană sunt ironizate ori măcar tachinate. Psyché-ul portughez a fost configurat de geografie și de istorie, aceasta este lecția de anatomie sufletească și națională a autorului.

Consacrat în spațiul anglo-saxon în mileniul al treilea, deși influența sa era deja recunoscută în literaturile romanice, António Lobo Antunes este considerat un prozator captivant mai ales pentru originalitatea concepției sale narative. Organizate, stilistic și arhitectural, ca niște poeme în proză, romanele lui sunt o adevărată poezie ficțională (“a perfect fictional poetry”)[8]. Maria Alzira Seixo, unul din exegeții de marcă ai autorului, observă pe bună dreptate că nu intriga este relevantă în proza autorului portughez (decât minimal, ca schiță de ingurgitare generală a subiectului), ci “configurarea imaginarului”, asamblarea dintre epică și lirism. Ceea ce Seixo numește poetica distorsiunii (“poetics of distorsion and erasure”) este ceea ce eu aș numi o tehnică a anamorfozei, dat fiind că același lucru este receptat poliperspectivist de diferite voci care, fiecare, oferă altă variantă asupra realității, romanele autorului portughez depinzând de această suprapunere ori de acest colaj de glasuri și realități psihologice. Din cauza acestui poliperspectivism, efectul prozei lui Lobo Antunes este unul de palimpsest sinestezic: lumea înfățișată are miezuri și suprafețe multiple, este un furnicar, o viermuială umană, obiectuală și de atmosferă (în ciuda bolilor, catastrofelor, a terorii); lumea este policromatică, palpită spectaculos, are ramificații cu nervuri nesfârșite. Poliperspectivismul este combinat de obicei cu un stil intenționat aluvionar, iar acest lucru face parte dintr-o strategie narativă specifică autorului. Romanele (care tocmai se scriu) nu sunt obediente, ci libertine, romanele înșeală, trădează și au o cale a lor de a răzbi spre cititor, dincolo de autor și de voința acestuia; de aceea, scrisul autorului este doar o oportunitate, un medium, un pod.

(fragment dintr-un eseu publicat în revista “Steaua”, nr. 9-10 / 2014)

NOTE

[1] Chad Post, “Why Read António Lobo Antunes”, The Quarterly Conversation, no. 25, September 6, 2011.

[2] António Lobo Antunes, Daniel Sampaio, “Alice no País das Maravilhas ou a Esquizofrenia Esconjurada”, în Análise Psicológica, no. 3, vol. 1, Abril 1978, pp. 21-32.

[3] Peter Conrad, “Doctor and Patient. A Portuguese novelist dissects his country”, The New Yorker, May 4, 2009

[4] Oliver Farry, “Lost in Translation: The Curious Obscurity of António Lobo Antunes”, The Millions, May 4, 2012

[5] Mauro Javier Cardenas, “The Unencumbered Monologyst: The Novels of António Lobo Antunes”, BOMB Magazine

[6] Felipe Cammaert, ” ‘You Don’t Invent Anything': Memory and the Patterns of Fiction in António Lobo Antunes’ Work”, în Victor K. Mendes (ed.), Portuguese Literary & Cultural Studies. Facts and Fictions of António Lobo Antunes, no. 19/20, 2011

[7] Luis Madureira, “The Discret Seductivness of the Crumbling Empire – Sex, Violence and Colonialism in the Fiction of António Lobo Antunes”, în Luso-Brazilian Review, no. 32, vol. I, 1995; și Kathryn Bishop-Sanchez, “Post-Imperial Performatives: Sexual Misencounters and Engenderings of Desire in António Lobo Antunes’ Fado Alexandrino“, în Victor K. Mendes (ed.), Portuguese Literary & Cultural Studies. Facts and Fictions of António Lobo Antunes, no. 19/20, 2011

[8] Maria Alzira Seixo, “Still Facts and Living Fictions. The Literary Work of António Lobo Antunes. An Introduction”, în Victor K. Mendes (ed.), Portuguese Literary & Cultural Studies. Facts and Fictions of António Lobo Antunes, no. 19/20, 2011

atng

noiembrie 20, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

“Atingerea cea mai importantă din viaţa oricui este cea dintâi, întrucât pe aceasta nu o mai uiţi niciodată. Probabil că nici ultima atingere din viaţa cuiva nu este de lepădat, nici pe aceasta nu ai cum să o uiţi, măcar pentru faptul că mai apoi urmează doar moartea şi nimic altceva. Dar prima atingere este esenţială pentru faptul că ea se petrece, vrând-nevrând, la tinereţe, când trupul e curat, elastic şi mult doritor să se învălmăşească în propria lui epidermă care miroase frumos şi proaspăt.”

(dintr-o poveste de acum 8-9 ani)

femei (de Maria Kanevskaya)

noiembrie 15, 2014


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 144 other followers