cometa Halley

octombrie 25, 2014

nikolai   puslin

Tare ce îmi mai plăcea să sar coarda, odinioară. Aveam mânere roșii la ea și o împletitură strașnică, aproape marinărească, drept funie. Învățasem atât de bine să îmi mișc și să-mi coordonez picioarele încât săream coarda chiar și atunci când nu aveam mânerele între mâini, iar eu mergeam pe stradă, pur și simplu, într-o plimbare mai mică sau mai mare. Îmi ridicam atât de sus picioarele de parcă aș fi pășit, ca la carte, în pas de defilare. Dar era o defilare aiuritoare, căci mâinile mele se balansau învârtind o coardă imaginară, în funcție și de cele două codițe împletite care îmi foloseau la echilibru. Firește că mersul meu furtunos alunga toate vietățile din cale. Dar înainte să fugă, acestea se uitau la mine ca la o cometă Halley. Și, după ce vietățile (oameni, animale, păsări) se dădeau din calea mea, mă dădeam și eu din calea mea, adică mersul meu aluvionar și zgomotos, în trombă, se încheia, fiindcă aproape întotdeauna mă împiedicam de o piatră. Era, cred, felul acestui joc numit săritura cu coarda de a-mi spune că mi-am făcut plinul.

cearceafuri, colace, bărci

octombrie 21, 2014

IMG_2068

Când eram mică, îmi plăcea să stau între cearceafuri, întrucât de acolo credeam eu că se aud mările și oceanele de pe partea celalaltă. De fapt era un singur cearceaf, pe care îl mototoleam și răsuceam până făceam straturi ghemuite din pânză, ca nodurile mărinărești, doar că nu erau noduri, ci smotoceli de și în pânză. Mama spunea că am vocația cuibăritului sau măcar a furtului din cuiburi, în vreme ce tatăl meu spunea că am dispoziție pentru palimpsest. Lucrul acesta l-am ținut minte atunci când, 30 de ani mai târziu, am înotat sub apă, într-un golf mediteraneean, nemaiauzind nimic din lucrurile lumii de la suprafață. Înotul meu era tot o smotoceală, o răsuceală, atâta doar că în loc de pânză aveam la îndemână apă. Așa se face, hmmm, că numitele cearceafuri din copilărie au fost de fapt primele mele colace de salvare ori chiar bărci cu ajutorul cărora am învățat să înot înainte ca acest lucru să se petreacă în realitate, într-un lichid uriaș și turcoaz.

Magister ludi

octombrie 13, 2014

La început au fost niște povești despre psihanaliză, niște nuanțe lăuntrice despre ramificațiile umane, la curs, la Facultate, când l-am zărit întâia oară pe domnul Ion Vartic, acesta îi era numele oficial, dar avea să primească atâtea altele (hâtre) de-a lungul anilor. Apoi a fost o poveste întreagă despre filmul Glissando (atunci ieșit la iveală, regizat de Mircea Daneliuc și aproape interzis de regimul comunist, în vreme ce noi comentam cu aplomb la cel mai liber și straniu curs academic) și despre Călăuza lui Tarkovski. Apoi au fost povești despre Hoffmann și Faust și craii de Curtea Veche și alți ciudați minunați. Și, apoi, în sfârșit, am ajuns la cartea noastră de căpătâi: Maestrul și Margarita de Mihail Afanasievici Bulgakov. Eram trei neofiți bulgakovfili (sau ultrafani) de care știam prin 1983-1984-1985: domnul Vartic, Corin (Braga) și eu. Trupa de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse faţă de muritorii atei ai capitalei sovietice ne-au legat de la început. Mai era vorba, firește, şi despre o evanghelie ciudată. Însă diavolii și vrăjitoarea Margarita au fost cei care ne-au făcut să vorbim adesea în trei, să șușotim, să conspirăm. Domnul Vartic, demn să facă parte tocmai din suita lui Woland (dar rolurile acestea le-am repartizat cu destul histrionism ceva mai târziu, după terminarea Facultăţii de filologie), s-a dovedit el însuşi a fi un avocat al scriiturii bulgakoviene. Acest dascăl exotic în Literele clujevite era un histrion reputat, un șugubăț și un hâtru de anvergură, un ironic greu de secondat, dacă nu aveai replica spontană și vivace. Trebuia să ai o istețime recidivistă ca să îi faci față. Prietenia mea, a lui Corin Braga şi a lui Ion Vartic (căruia multă vreme i-am tot scris numele, în dedicaţiile pe carte sau în dialogurile stradale, ca fiind Johannes Wartik!) s-a şi bizuit mulţi ani de zile, de altfel, tocmai pe pasiunea în trei pentru capodopera bulgakoviană, dar și pe împărtășirea unui simț ludic aplicat și bifurcat, înrudit cu replicile diavolilor voioși și benchetuitori (când nu erau pedepsitori) din romanul Maestrul și Margarita!

După terminarea facultăţii (prin 1985, 1986 sau 1987), unul din consensurile teatrale stabilite între Corin, Ion Vartic şi mine a fost acela că toţi trei (prin felul nostru apăsat histrionic de a fi) am putea încarna, metaforic vorbind, nişte “ghiavoli” din capodopera bulgakoviană. Iar rolurile erau repartizate astfel: Ion Vartic era Messirele, Corin era Behemoth, iar eu eram Hella (sau Hellandra, întrucât îi hibridasem numele cu numele meu real). Celelalte roluri nu aveau încă acoperire. Mai târziu, când am descoperit şi pasiunea Martei Petreu pentru acelaşi roman, am decretat-o Hella nr. 2 made in Clusium, stabilind de comun acord că rolul Margaritei şi cel al Maestrului nu ar putea fi ocupate de nimeni din realitatea noastră. Eram, însă, nemulţumiţi (domnul Vartic, Corin și eu) de faptul că nu găsisem cine să ocupe rolurile lui Azazello şi Koroviev (năstruşnici simpatici foc)! În 2004, după prăbușirea regimului comunist în România, dascălul nostru extravagant a publicat Bulgakov şi secretul lui Koroviev. Interpretare figurală la Maestrul şi Margarita (Biblioteca Apostrof) care analiza în detaliu multe elemente oculte din faimosul roman, răsucindu-le livresc, în stilul rafinat, nuanțat, aromat și revelatoriu al eseistului care era Ion Vartic. Apoi, în 2005, s-a născut, ca un triumf al obsesiei mele și a noastre (trioul hâtru), proiectul Bulgakoviada, în urma anchetei literare pe care am propus-o în revista Steaua: “Care este romanul-capodoperă al secolului XX” (din literatura străină).

Aşa s-a născut călătoria fabuloasă la Moscova, în luna iulie a anului de grație 2005. Deși Ion Vartic nu a ajuns cu noi la Moscova, el s-a dovedit a fi un însoțitor mental al călătorilor care eram, schimbându-și doar parțial registrul, adică fiind tot mai apropiat de ipostaza Koroviev. Am publicat jurnalul moscovit în cartea colectivă Sadovaia 302 bis, dar există o scenă pe care am uitat să o narez acolo, așa încât este timpul să o fac aici. Am căutat cu ironie întreită clădirea Massolitului (casa Griboedov), deşi ştiam că aceasta nu mai avea cum să mai existe. Și, acolo, în grădina acelei clădiri care fusese odinioară un pion-cheie în istoria literaturii ruse și în capodopera bulgakoviană, deși clădirea nu mai exista, ci fusese înlocuită, mi s-a părut că îl zăresc pe domnul Johannes Wartik tocmai pregătit să bată în piroane o stemă cu imaginea lui Koroviev, într-un stâlp izolat din grădina sălbăticită. Întrucât domnul Vartic nu a fost la Moscova, în iulie 2005, în timpul Bulgakoviadei, i-am simțit lipsa din plin, așa încât apariția sa a fost o halucinație, dar una râvnită, întru comuniune spirituală. Dar nu doar acolo l-am zărit, ci și, altădată, pe scara care ducea la așa-zisul apartament al Diavolului, unde reputatul eseist și dascăl exotic vopsea cu o pensulă destul de lată următoarele vorbe: Domnilor locatari, oare sunteţi chiar atât de limitaţi încât să acoperiţi cu vopsea ceea ce scrie aici? Aceste cuvinte erau scrise cu adevărat pe unul din pereții verzulii care duceau spre apartamentul Diavolului (astăzi preschimbat în Muzeu Bulgakov), dar eu mi-l închipuisem doar pe un anumit hâtru clujevit, scriindu-le cu tâlc.

Se cuvine a fi spus că, înainte de a fi fost bulgakovfil și bulgakovian, Ion Vartic (viitor și actual Johannes Wartik) a fost un urmuzian, un ionescian și, era cât pe ce să uit, un caragiofil. Pe vremea când eram studentă (și mai încolo chiar), era faimos întrucât fusese eminența cenușie, de două ori (cu generații diferite), pentru punerea în scenă a variantei românești a Cântăreței chele, anume Englezește fără profesor. Iscusința sa de a izbuti să treacă de cenzura comunistă, să păcălească tartorii regimului și să o facă hâtru, asemenea unui abil și isteț ghiavol bulgakovian, stârnise admirația tuturor (spectatori, actori, studenți, profesori, scriitori). Spectacolele cu Englezește fără profesor fuseseră de pomină, într-un sens ludic care depășea conținutul teatrului ionescian, miza fiind dublă ori chiar triplă: era vorba despre niște spectacole subversive și pamfletare, de fapt, la adresa dictaturii care era satirizată prin intermediul unor omuleți veseli ce râdeau cu foc și sesizau absurdul inerent din realitatea cotidiană. Iar domnul Vartic era (și este) un maestru în a sesiza grotescul, ridicolul; un balerin al ricanărilor, atunci când realitatea este decepționantă, un delicios causeur când poveștile (narațiunile) au timp să fie rostite, auzite, ținute minte și spuse mai departe. Un șarmant entertainer, când își dezleagă limba între prieteni și izbutește să treacă de timiditatea care îi este co-părtaș de făptură lăuntrică.

Ceea ce m-a captivat și fermecat întotdeauna la Ion Vartic a fost ludicul nativ și stihial. Acest soi de ludic cu ramificații într-un singur show omenesc (complicat, fiindcă, pe lângă latura lui vădit ironică, Ion Vartic este, în felul său, și un kafkian prin adopție) m-a făcut adesea să știu, să pricep, să constat și să propovăduiesc că nu doar – dacă dragoste nu e, nimic nu e, ci și că – dacă joacă nu e, nimic nu e! Cu un Magister ludi precum Johannes Wartik nu există plictiseală, nici fanare, nici lâncezeală mentală, nici uitare, ci, în chip constant, doar povestășie, plăcere epică și intelectuală, pitoresc, șarm și vrăjitorie. Uneori, melancolia ne încearcă pe toți, dar, oare, nu este ea tocmai atu-ul ludicilor care știu că râsul este granița muncită a unei lumi în care, altfel, făpturile umane se plictisesc și uită că au gura folositoare pentru râs, nu doar pentru mâncat și înghițit!

acvarii babel

octombrie 4, 2014

IMG_2059

(imagine primită de la Yoshiro)

Există turnuri babel făcute și din contururi de carne. Ca și cum pielea ar fi o sticlă spartă, apoi lipită la loc, cu scoci. Dar și mai potrivit ar fi să spun că există acvarii pentru corpuri umane goale, unde lumina e filtrată prin bulele de aer și prin pereții mați, semi-crăpați. Cineva face fotografii prin ferestrele cârciumei, iar fumul dinăuntru și ceața de afară se încâlcesc la mijloc. Pe partea cealaltă se găsește atelierul de oglinzi din apă și un muzeu mic cu păpuși stricate. Ce se întâmplă mai departe e greu de ghicit.

culoarea mandarinei

octombrie 2, 2014

Sculptures by Mathilde Roussel

Afară ploua mocănește,

pe Someș nu era decât un singur picior de om și un altul de câine.

Atunci am început să vorbesc despre prietenie și rușine.

O prietenie pe malul râului ar putea face, oare, cât o credință?

Neuroni de animal lângă o tăcere vinovată.

Și un cristal de râu.

Prietenia e o credință într-un dumnezeu mic, fără nume, fără teritorii.

 

Apolodornau – ceva de 29 septembrie (adică de ieri, fiindcă astăzi e azi)

septembrie 29, 2014

07-NaumGellu1990-02NaumGellu1990-01

“O, daţi-mi voie să descriu, Măcar o parte din pustiu, Să spun în cîteva cuvinte, Cît e nisipul de fierbinte Şi cum nu vezi măcar un cort, Cum n-ai un mijloc de transport, Cum nu zăreşti un baobab Sau o colibă de arab Şi cum, pe-ntinderea pustie, Nu-i urmă de cofetărie Şi nici n-a existat vreodată Măcar un chioşc cu limonadă, Un Cico, o răcoritoare… Atîta doar: nisip şi soare.”

(Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)

telegramă copiată din cărțile cu regine și eroi

septembrie 28, 2014

DSCF1281

(fotografie de Yoshiro)

Duminica, Someșul mirosea a dragoste
iar orașul meu avea nostalgii de etuvă.
Dragostea era o telegramă copiată
din cărțile cu regine și eroi.
Pescarii de pe râu, în hanorace și cu mustăți țigănești,
fumau havane și strigau către îndrăgostiții lipiți de ierburile înalte:
– poate că voi o să salvați lumea cu așchii cu tot!

uneori îmi vine să fiu japoneză

septembrie 27, 2014

rain

Ploaia s-a răsucit ca un corp în scoică.
Dragostea se găsește în odaia mea.
În casă e liniște și e noapte.
Ploaia s-a întors printre nori, cu mantaua ei de călătorie.
Dimineața vine pe piciorușe înghesuite în pantofi.

Huet

septembrie 23, 2014

piata-huet_lp_large

Piața din spatele Bisericii Evanghelice (Buxtehudiana, cum îi spunem noi, poeții, în slang sibian), unde cafeaua nu se pune pur și simplu în ceașcă, ci se toarnă peste frișcă, în vreme ce miresele vin și-și fac poze la zid, cu rochiile fluturând peste acoperișurile cu ochi, apoi picăturile de ploaie ca firimiturile pentru vrăbii și noi povestind la nesfârșit despre căsuța din Elada care îi va adăposti cândva pe prieteni și pe rătăcitorii dragi. Mirosurile de lumânare și plăcintă cu urdă (și mărar), discurile vechi dar cu temei, atelierele de ceramică și berăriile ca ciupercile, din zece în zece metri aproape, cu țigăncușe cerșetoare. Și-o droaie de poeți rătăcind și sporovâind din zi până în noapte, ajungând iar la o nouă zi. Suntem niște mulatri prin adopție, nu-i așa?

Julio (Cortázar 100) episodul 5

septembrie 16, 2014

OLYMPUS DIGITAL CAMERA Capitolul 28, cel mai sfâşietor. Să ne închipuim o femeie, o mamă, al cărei sugar muribund o chinuie mai cu seamă întrucât ea nu vrea să înţeleagă că pruncul este muribund (aceasta-i Maga). Şi să ne închipuim un bărbat care o doreşte pe această mamă, pentru că este frumoasă, misterioasă şi nefericită (acesta-i Gregorovius); şi un alt bărbat care tocmai a părăsit-o pe această femeie, deşi o iubeşte (acesta-i Oliveira). Toţi trei se află în aceeaşi încăpere; Oliveira nu a renunţat încă la acuzele de adulter, dar ele sunt mai voalate şi plictisite. Apoi copilul moare, dar de moartea lui nu iau cunoştinţă decât cei doi bărbaţi. Apoi vin alţi şi alţi musafiri, iar discuţiunea se încinge, este une causerie în toată legea, între intelectuali sclipitori (emigranţi, majoritatea) sălăşluiţi în centrul Parisului. Încetul cu încetul, toţi cei din încăpere află că pruncul a murit, cu excepţia mamei care va afla ultima. Ce mai rămâne din iubire într-o asemenea situaţie? Iubirea-i alungată sau ea este aici şi acum, tocmai întrucât moartea este aproape? Gregorovius este paralizat şi stânjenit. Oliveira pipăie trupul micuţ şi rece şi are un acces de milă pe care şi-l reprimă. Apoi cu toţii vorbesc la nesfârşit, tot vorbesc, deşi ştiu că moartea este lângă ei, exactă, palpabilă. Cam aşa procedează (atâta doar că dialogul lor este dement, ah!) Rogojin şi Mîşkin lângă patul unde zace Nastasia Fillipovna moartă, ucisă, în Idiotul. V-aduceţi aminte de scena aceasta? Mă cutremur când o rememorez. Dar aproape la fel e şi capitolul 28 din Rayuela. Criza e chestiunea pe care, în sfârşit, o pune pe tapet Oliveira. Criza şi absurdul (desigur, cunoaştem aceste lucruri de la existenţialişti). Iar acestea toate pot fi concentrate în moartea unui prunc. Absurdul nu stă în lucruri, absurdul e faptul că lucrurile sunt aici şi le simţim ca absurde. Cu sau fără absurd, băgaţi până în gât în el, sufocaţi, maceraţi, sfâşiaţi, chiar şi aşa mai există, mai este loc de a trăi. Absurd e ca toate astea să nu pară ceva absurd. Maga pricepe finalmente că Rocamadour (pruncul) a murit, în timp ce toţi ceilalţi (cu excepţia lui Oliveira) se agită în jurul ei, astfel încât şocul să fie susţinut emoţional de prieteni empatici şi maturi. Doar Oliveira pleacă fără un cuvânt. O femeie părăsită e părăsită şi atâta tot, la ce ar folosi compătimirea, mila, solidaritatea ori loialitatea? Parisul era probabil un uriaş bulbuc cenuşiu în care încet-încet se va lumina de ziuă. Întotdeauna este îndeajuns de interesant dialogul dintre doi bărbaţi care iubesc aceeaşi femeie. De ce? Fiindcă aceşti doi bărbaţi nu sunt neapărat rivali şi competitori, ci mai degrabă complici. Fiindcă ei alcătuiesc de fapt un cuplu, în care unul dintre ei este mai suav şi fragil, iar celălalt este mai ironic şi brutal (la nivelul cuvintelor). De fapt, însă, amândoi sunt vulnerabili: întrucât a iubi aceeaşi femeie fragilizează. A iubi aceeaşi femeie aduce cu sine, vrând-nevrând, şi include o meditaţie asupra lumii, vieţii, morţii etc. (da, este banal şi, în acelaşi timp, nu este neapărat). Şi a pierde aceeaşi femeie este la fel de important: pierderea sudează minţile şi sufletele celor doi bărbaţi într-un fel de pact de neagresiune, chiar dacă suspiciunile nu pier de tot şi oarecare prudenţă încă funcţionează în cele rostite. Pentru a înţelege ceea ce vreau să spun acum este de ajuns să fie parcurs capitolul 31 din Şotron: Gregorovius şi Oliveira sporovăie despre Maga şi despre ei înşişi, suspectându-se reciproc de inaderenţă la realitate şi de obscuritate. Dar ceva îi uneşte definitiv: absenţa femeii iubite, fuga, tristeţea şi nefericirea ei. Unul dintre aceşti bărbaţi crede că este benefic ca făptură umană (Gregorovius), celălalt ştie că este malefic (Oliveira); de fapt, nici unul din ei nu este într-o rol extrem, fiecare conţine mai multe cenuşiuri, decât pete de alb şi negru. Teoria lui Oliveira se potriveşte, însă, cu suspiciunea lui Gregorovius: spre a-i împinge pe alţii în infernul sufletesc nu trebuie decât un mic ghiont, un brânci oarecare. Întrucât cel care procedează astfel, doreşte un lucru evident: să rămână singur, să fie lăsat în pace. Horacio Oliveira nu este doar un buscador, un căutător, ci şi un mânuitor de umbre. Iar a rămâne sigur înseamnă inclusiv a părăsi femeia pe care o iubeşti (şi despre care ştii că îţi este singura pereche), ca să te antrenezi existenţial întru tine însuţi (ce-o fi însemnând aceasta?) şi să verifici dacă eşti apt de gesturi capitale, extreme. Lăsat intenţionat singur în odaia unde a trăit cu Maga, Oliveira găseşte scrisoarea nebunească, delirantă, scrisă de iubita sa către pruncul Rocamadour: iar în acea scrisoare, mama îi mărturiseşte bebeluşului dragostea ei răvăşitoare pentru Oliveira. E o scrisoare de dragoste către doi bărbaţi (din nou doi bărbaţi): unul e un sugar şi fiu (care va muri), celălalt este un amant fascinant şi obsedant, care are darul de a-şi chinui în valuri de flux şi reflux femeia iubită. De ce scrie tânăra mamă această epistolă către pruncul ei? Întrucât acesta va deveni şi el bărbat, cândva (noi, cititorii, care am asistat deja la moartea lui Rocamadour, ştim, însă, că el nu va deveni niciodată bărbat). Ay, e de citit capitolul 32 cu atenţie şi cu voluptate, fiindcă este un poem minunat precum capitolul 7. Citind această scrisoare, Oliveira se preface că nu simte nimic: parcă ar glosa câte ceva despre milă, dar finalmente se abţine şi deţine controlul asupră-i. Calificativul de karamazovian apare în acest contex intenţionat de Cortázar. Femeii lui Oliveira îi este mai bine fără el. Desigur, bărbatul acesta obsedat de meseria de a gândi ar putea medita iar şi iar la chestiunea crizei: dar s-a plictisit. Şi, totuşi, un firişor de inimă simţitoare încă mai bate în el, deşi este bine tăinuit: Oriunde s-o afla, pletele-i înflăcărate ca un turn mă ard din depărtare, mă distruge absenţa ei. Maga este o ignorantă care nu poate fi, intelectualiceşte, egala lui Oliveira, ci mereu inferioara lui. Dar nu lucrul acesta contează. Există scene destule în Rayuela în care Maga nu pricepe ceea ce spune Oliveira, nu are acces la cultura lui şi a prietenilor săi intelectuali, boemi incurabili şi causeur-i la fel de nevindecabili. Oricât ar intenţiona Oliveira să îşi explice sieşi că această femeie pe care o iubeşte îi va fi mereu o povară mai cu seamă pentru superficialitatea şi prostul gust al intelectului ei, ştie că şi el, bărbatul hiperintelectual şi cult, are un defect esenţial: este vid. Este gol, în schimb Maga este vie şi frumoasă, este autentică. Iar pendulările lor unul spre altul, despărţirile lor, împreunările lor, apoi iar părăsirile lor (pentru totdeauna) alcătuiesc o mişcare browniană. Maga şi cerul Parisului, iată imaginea desăvârşită pentru un bărbat care încă mai poate iubi, încă nu a uitat cum se face acest lucru. Dar nu vrea să recunoască faţă de nimeni altcineva decât faţă de sine. Apoi, ceea ce este previzibil se întâmplă: considerat inuman (neomenesc), pentru comportamentul său indiferent la moartea lui Rocamadour (fusese doar fals indiferent, după cum bănuim prea bine cu toţii) şi pentru absenţa sa de la înmormântarea bebeluşului, Oliveira este anatemizat şi exclus din Clubul parizian al Şarpelui. Iniţial, acest lucru îl contrariază, apoi îl acceptă ca pe ceva firesc şi la fel de plictisitor ca tot ceea ce este existenţa. Paradoxal sau nu, află că Maga a devenit infirmiera Polei muribunde (cealaltă amantă a lui Oliveira), iar lucrul acesta îl stârneşte. Aproape că este ispitit de o vizită inopinată, dar are totuşi alergie la efuziuni şi lacrimi, la scenele patetice, la un trio sentimental. Nu este neapărat un inchizitor (aşa cum a fost acuzat public de prieteni), ci mai ales un auto-inchizitor. Este cel care se chinuie întâi de toate pe sine, tăind firul milimetric. Oliveira ar vrea să se schimbe, să fie altul, altcineva: Cât de obositor e să fii tot timpul tu însuţi! Fireşte, va persista în oboseala sa de sine: aceasta nu înseamnă că nu o mai iubeşte pe Maga, ci doar că nu mai are energie pentru nimic. Între melancolie şi nădejde, nu va opta pentru nimic.

(aici se încheie serialul meu despre don Julio, chiar dacă eseul continuă în cartea GOURMET – Celine, Bulgakov, Cortazar, Rushdie, publicată în 2008)


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 143 other followers