(a velvet underground)

iulie 26, 2014

IMG_2065

(fotografie primită de la Yoshiro)


Toată lumea mă cunoaşte astăzi sub numele Ruxandra. Dar povestea numelui meu este mult mai complicată decât felul în care lumea mă strigă. Pentru că puţină lume ştie că cel de-al doilea nume al meu este Mihaela şi că mă aflu sub protecţia specială a sfântului de la care am primit acest nume. Fiindcă i-am fost închinată Sfântului Mihail, atunci când bunicii mei şi-au manifestat dorinţa, la naşterea mea, să fiu o războinică împotriva diavolului şi o învingătoare a celui pomenit. Multă vreme mi s-a ascuns acest lucru, aşa încât nu am aflat despre patronul meu războinic decât pe la optsprezece ani, fiindcă doar de atunci ziua mea onomastică a început să aibă însemnătate. Despre închinarea mea aparte am aflat şi mai târziu, doar pe la douăzeci şi ceva de ani, când părinţii mei au considerat că mă copsesem îndeajuns. Era cât se poate de ciudat.

Dar povestea Ruxandrei care sunt a început altfel chiar şi ea. În copilărie, toată lumea mă striga Sanda: era o prescurtare sănătoasă, fiindcă Ruxandra era un nume prea complicat între copii. Suna cam sofisticat din pricina x-ului. Litera asta din alfabet era firoscoasă şi stridentă. Din comoditate, am acceptat să mi se spună Sanda, păstrând numele meu adevărat, Ruxandra, pentru vremuri mai interesante, care au şi venit în cele din urmă, spre norocul meu. Căci de la şaptesprezece ani şi jumătate am devenit aproape numai Ruxandra (şi am rămas până acum tot astfel): nu mai răspundeam nimănui, dacă mă striga pe fostul meu nume de joacă. În perioada în care mi-am redescoperit numele adevărat, mai aveam, însă, unul de taină, anume Nanuc. Ei bine, ca Nanuc, eram o eschimoasă timidă şi pitică, o mogâldeaţă de fată care nici măcar cu nasul nu ştia să se atingă, aşa cum procedează eschimoşii. Nanuc era un fel de peşteră caldă pentru mine: o casă secretă, pe care doar unul din prietenii mei o ştia. Am folosit numele Nanuc aproape doi ani, apoi am uitat brusc de el, ca şi cum ar fi murit de infarct.

La nouăsprezece ani, când am participat la ultimul festival de rock îngăduit pe vremea lui Ceauşescu, m-am prezentat hippioţilor care călătoreau în acelaşi tren cu mine, spre Marea Neagră, la locul unde avea să fie festivalul, drept Proserpina. Numele acesta îl scornisem în mod special ca să epatez, ceea ce s-a şi întâmplat, căci efectul a fost incendiar: toată lumea s-a inhibat şi s-a blocat, de parcă ar fi auzit un nume monstruos şi periculos. Eram privită ca un specimen captivant, care şi speria puţin, dar care tocmai din astfel de pricini şi fascina. Iar mie îmi convenea peste poate fascinaţia exercitată: narcisiacă şi histrioană, îmi plăcea să văd mutrele mirate ale hippioţilor care ar fi acceptat să mă cheme oricum altcumva, dar în nici un caz Proserpina. Graseiam intenţionat ca să le zgâriu urechile. Am fost Proserpina vreme de o lună, nu mai mult.

Copil fiind, îmi găsisem eu însămi nume de joacă doar de mine ştiute: eram, de pildă, Firfireaua, atunci când jucam şotron, sau eram Picpoca, atunci când jucam Fazan cu filme ori Animale din continente. Mai eram Fluflu, atunci când mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu un gândăcel sau un licurici. Şi, fireşte, cum altfel, eram Panterna (nu, nu este o greşeală, adoram să spun panternă în loc de panteră), atunci când jucam Partizani şi trebuia să alerg ca o nebună, fugărită din două părţi. Nişte prieteni franţuji şi nemţi m-au numit Furtuna Neagră, pe când interpretam într-o psihodramă cu tâlc. Prietenii din studenţie mi-au spus, nu pentru multă vreme, Esmeralda, fiindcă eram o spanioloaică de împrumut în urbea clujevită. Mai mărturisesc ceva: mi-a plăcut întodeauna numele Fiona, dar nu mi-am spus niciodată astfel. Din pricina lui Fellini, regizorul meu favorit, aş fi vrut să mă cheme Federica Fellina; de fapt aş fi vrut să mă cheme Frederica, în clipele mele de extravaganţă, deşi mi se părea că sună a amazoană nemţoaică, iar acest lucru nu prea îmi convenea. Cineva mi-a spus într-o zi, preschimbându-mă pentru scurtă vreme într-o rusoaică, Ruxandra Domiţianovna (pentru că pe tatăl meu îl cheamă Domiţian). Mi-ar fi plăcut să mi se spună, însă, la fel de bine şi Ruxandra Teodosiovna, pentru că pe tata îl cheamă şi Teodosiu.

Pe la treizeci şi ceva de ani mi-am găsit o piele de vrăjitoreasă şi mi-am spus Mesmeea (de mulți ani deja, ucenica şi celelalte două acolite îmi spun aşa, dar mai sunt şi alţii pe lângă ele care mă tachinează astfel). Tot pe la treizeci de ani, fascinată de Veneţia pe care o rememoram cu ajutorul măruntaielor întretăiate de patimă, mi-am spus La Malcontenta, care nu înseamnă însă Nemulţumita, ci Rău-conţinuta (ca să mă pedepsesc pentru că simţeam cu asupra de măsură), întrucât vine de la Mal-contenuta. O vreme am fost şi Kore-Persefona, ca şi cum Proserpina care îi traumatizase onomastic pe hippioţi, cu ani în urmă, ar fi reînviat. Dar nu era deloc adevărat, întrucât Kore-Persefona părea să fie un nume de centaureasă.

Cum am spus, însă, la începutul acestei istorii, în afară de numele meu tare, Ruxandra, în care se află puterea naşterii mele, cel de-al doilea nume al meu este Mihaela. După ce am aflat tâlcul celui de-al doilea nume care îmi fusese dat, am început să îl scriu în fel şi chip, dar altfel decât obişnuit, anume: Mikaela, Mikhaela, Micaela, ca şi cum aş fi dorit să fac din acest nume un fel de formulă magică. Întâlnirea mea adevărată cu îngerul al cărui nume mi-a fost dat să mă apere şi să mă inspire am avut-o exact la vârsta de treizeci şi doi de ani, pe când mă aflam în insula Paros, în Grecia, şi vizitam Biserica celor o mie de porţi. Aici, înăuntrul bisericii, am aflat cea mai vie imagine a patronului meu războinic, care era aceea a unui Sfânt Mihail androgin.

Povestea numelor mele, spusă aici, este o istorie a felului în care m-am găsit pe mine însămi, după ce m-am căutat ani de zile cu înverşunare. Sunt Ruxandra şi acesta va fi numele meu în faţa morţii, nu doar fiindcă acesta a fost şi numele meu în faţa naşterii. Dar până să ajung la acest nume, am fost multe altele şi a trebuit ca lucrurile să se petreacă astfel tocmai ca să nu uit niciodată cine sunt.

fostul imperiu se deşirase ca o dantelă îngălbenită (reminder)

iulie 22, 2014

IMG_2050(imagine primită de la Yoshiro)

Fostul imperiu se deşirase ca o dantelă îngălbenită, aşa încât faimoasa de odinioară capitală, căreia i se spunea cât se poate de simplu Metropola, era şi nu era un spaţiu ca oricare, dar nici unul excentric în chip aparte, ci se potrivea felului în care Patria la scurtă vreme de trecerea dintre milenii, cu o labă de lup în secolul XX şi cu o coadă de şobolan în secolul XXI, făcea grimase de ţară sfântă şi predilectă pentru întâmplări proaspete. Astfel încât, atunci când cei trei îngeri se scoborâră în Metropolă, ei fură aproape imediat băgaţi în seamă. Erau identici: în blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie de-a binelea, pe umeri, apoi cu părul şaten, cârlionţat şi lung, legat într-o coadă. Aveau ochii alungiţi, sprâncenele parcă pictate şi pensate, gâturi lungi ca de păsări flamingo şi, mai ales, da, asta este o precizare necesară pentru mersul lucrurilor de acum înainte, erau muţi, nu puteau vorbi. Nu erau surzi, nici orbi, dar erau muţi. Nu căzuseră de sus în acelaşi loc, ci fiecare ajunsese în altă parte a Metropolei, aşa cum i-a fost dat să aterizeze unei păsări rămase fără picioare, silite să găsească un loc adecvat. Unul din ei căzu chiar în mijlocul unei defilări de rutină în incinta Fortăreţei din capitala ţării, drept care a fost arestat instantaneu, fiind confundat cu un spion. Al doilea căzu într-o fabrică de produse farmaceutice, aşa încât confuzia a făcut ca el să fie luat drept negociatorul olandez care nu ştia să vorbească limba ţării şi care se ocupa de tranzacţia cu firma băştinaşă. Cum negociatorul cu pricina fusese poreclit Olandezul zburător, atunci când al doilea înger plonjă direct în sala principală de îmbuteliere a pastilelor, lucrătorii îl confundară în chip cât se poate de firesc cu străinul investitor în Sfânta lor Patrie. Doar o fată de la ţară, robotind de zor la aranjarea medicamentelor, pricepu că bărbatul cel tânăr cu mantie albastră şi părul prins în coadă nu putea fi olandez, ci trebuie că venea din zone mult mai tainice, drept care, după ce aşteptă ca lumea să îşi vadă de ale ei şi să nu îi mai dea atenţie oaspetelui, îl luă de mână pe acesta, îl închise într-un dulap de serviciu şi îi făcu semn să o aştepte acolo până după încheierea orarului de lucru. Iar îngerul înţelese. Dar şi dacă nu ar fi înţeles, totuna ar fi fost. Al treilea individ ar trebui să spun, poate, dar mă voi corecta şi voi spune al treilea înger, nimeri printre funcţionarii de la Banca Naţională, aşa încât fu imediat confundat cu un hoţ, un paznic dădu de zor alarma şi îngerul se trezi arestat cât ai zice peşte de nişte gealaţi îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj. Va să zică lucrurile stăteau astfel: trei îngeri plonjaseră peste Metropolă, scoborâţi cu nu se ştie ce scop, iar doi dintre ei fuseseră deja arestaţi, doar unul mai era în libertate, dar nu era limpede pentru câtă vreme.

centrul de reorganizare a realităţii

iulie 20, 2014

IMG_2069

1998

15 iulie

Azi-noapte ajunsesem în centrul de reorganizare a realităţii. Acesta era chiar sufrageria din casa bunicilor. Centrul se afla într-o clădire uriaşă, înconjurată de curţi interioare, unde fusesem convocat precum la o cazarmă militară. Pe când dădeam ocoluri largi clădirii, de la distanţă, am observat că se întâmplă ceva ciudat. Împrejurul meu, pe măsură ce mă deplasam, lumea se rearanja, ca o imagine care se reface pe calculator. Câte o porţiune din realitate se bruia, se estompa, apoi imaginea redevenea clară. Lucrurile păreau să-şi reia înfăţişarea dinainte şi totuşi simţeam că ceva teribil se schimbase în ele. Primul astfel de proces se desfăşurase brusc, măturând toată realitatea dimprejur, dar acum continua pe porţiuni mai mici, care nu reuşiseră să se stabilizeze.

Doi indivizi care păzeau centrul m-au identificat ca suspect, după faptul că aveam sprâncenele asimetrice, de unde am dedus că schimbarea afecta în special lucrurile simetrice. Modificarea perspectivei avea loc dintr-un punct aflat în encefal, pe care mi-l simţeam apăsând greu pe pernă. Parcă cineva îmi dădea instrucţiuni precise asupra gesturilor mentale prin care să reorganizez lumea. Punctul din ceafă coincidea cu centrul militar, care nu era un sediu modern, cu aparatură şi panouri electronice, ci, după cum spuneam, era chiar casa bunicilor, goală.

25 octombrie

Primesc din când în când mesaje disperate. Azi-noapte am visat că îmi revedeam, după nu ştiu cât timp, cele două acvarii din copilărie, lăsate în paragină. În lumina gazoasă a becurilor, arătau jalnic. Apa scăzuse cam cu o treime, iar pe geamul interior nivelul normal era marcat de o dungă circulară de alge. Sticla era murdară şi acoperită de un puf verzui, care te împiedica să priveşti înăuntru. De când nu mai aerisisem şi nu mai sifonasem acvariile, apa băltise, se clocise, devenise uleioasă, grea şi sufocantă. Mă aşteptam ca peştii să fie morţi, plutind cu burta în sus sau căzuţi pe nisipul de pe fund. Totuşi, letargici, continuau să dea rar din aripioare şi să clipească din buze, gata să se aplece pe o parte ca nişte vapoare eşuate. Am scrutat cu atenţie spaţiul dintre plantele mortuare, dar nu am descoperit nici un cadavru. Cei doi scalari roşii erau vii, unul se îndoise ca o frunză obosită atârnată într-un colţ al bazinului, celălalt se menţinea drept între două alge afumate.

Însă uimirea mi-a fost provocată de doi peşti beta. Pe cînd eram adolescent, multă vreme nu îmi supravieţuise în acvariu decât un singur bărbătuş, care se plimba printre pietre, negru şi ponosit de singurătate. Acum am descoperit că aveam doi, un mascul şi o femelă. Au ţâşnit unul de lângă altul într-un fulger de culori. La împerechere, specia se aprinde într-un curcubeu fluorescent de albastru, mov şi portocaliu. Peştii mei erau splendizi şi maiestuoşi. Am simţit bucuria urcând în mine din pântec: însemna că acvariile nu erau iremediabil părăginite, că puteam să le readuc la viaţă. Am început să caut într-un bufet mâncare uscată pentru peşti. I-am întrebat pe ai mei dacă nu aş putea să le dau firimituri de pâine sau făină. Era, însă, evident că trebuia să cumpăr pureci vii de baltă, sau chiar viermişori, la care peştii mei să se repeadă veseli şi arţăgoşi. Vedeam limpede: trebuia să curăţ geamurile de alge şi, mai ales, să dau drumul la pompa de aer şi la sifon, ca bulele zglobii de oxigen şi apa circulată de filtru să rânească masa aceea de mâl, să readucă viaţa în acvariile stătute ale sufletului meu, pe care le-am lăsat de atâta timp în paragină, nemaicurăţindu-le de vise şi de spaime.

(Corin Braga – Acedia. Jurnal de vise. 1997-2008, Editura Polirom, 2014)

 

IMG_2070

(imagini primite de la Yoshiro)

organul de percepție

iulie 14, 2014

il_fullxfull.466360922_29hs

Ploaia rece se abătuse peste pământ ca o pisică sălbatică. Lângă gardul din parc, două corpuri se frecau unul de altul. Hainele erau întredeschise, dar nu dragostea ieșea dintre ele. Gemete mici, ude și ele, apoi piele înroșită. Nu era dragoste aici. Corpurile acelea erau niște obiecte sparte.

 Caută mai întâi dragostea în tine, mi-ai spus atunci,

află ce-i poezia, du-te până la capăt.

Chițăiturile celor două corpuri prăvălite se auzeau tot mai stins. Îmi simțeam carotida ca un nasture de rochie. Ochii mei se lipiseră de cămașa ta.

Җ

O fotografie cu scoica uriașă din Santorini în poala rochiei de pânză. Obiectul acela rugos îmi amintea de mine ca fetus. Viața era alcătuită din foi de ceapă albă. Scoica era un obiect amoros, o lipeam de piept și ațipeam. Mă găseam într-o pâlnie. În scoică puteam să aud odăile interioare.

 Cel dintâi lucru din lume: capul meu s-a ivit roșu de sânge, ca o gură mușcată.

Җ

Aveam 18 ani când am înotat la epavă. Băieții și-au făcut nevoile ca să-și marcheze teritoriul, dar și de frică, apoi am surzit cu toții vreo câteva minute, de parcă epava ar fi vrut să ne pedepsească. De parcă s-ar fi căscat între ape tocmai drumul Damascului.

Tu îmi spuneai că aș putea fi un șaman și că furtuna de nisip va fi organul meu de percepție.

Furtuna e tot o femeie, mi-ai spus, așa cum luna a fost primul bărbat al oricărei femei și al oricărui bărbat.

De două ori am pornit-o spre Navaggio, în golful cu epava îngropată în nisip ca un schelet de pește. De două ori nu am ajuns acolo, deși așteptasem 14 ani.

Poezia nu se găsește într-o groapă cu nisip, a strigat căpitanul.

Apoi vaporul a oprit într-o grotă unde era să pieri sub ape (stânca îmi obturase vederea).

Vezi, asta e poezia, ai spus tu, erai ud leoarcă și aveai bucăți de lumină pe buze.

Җ

Râul avea vagoane, staționam în haltele de pe mal, cu fotografii în loc de vignete.

Te făceau să râzi bulinele de pe fâșul meu și basca proletară trasă pe-o ureche.

Blugii mi-erau îndoiți la capete, cu noroi uscat.

Era acolo o centrală electrică năpădită de buruieni, unde adolescenții se urcau să sperie polițiști.

Erau pescarii veniți la concurs, cu cizme de divă, până la genunchi.

Bocancii tăi de vânătoare arătau ca niște borcane umplute cu capete de pești.

Җ

Printre scândurile crăpate de lângă ponton căzuseră flori de tei.

Sub burlanele chiliei unde locuia paznicul se agățase un copac plutitor.

O pasarelă verde ajungea pe mal, spre oameni.

Sub scânduri stăteam și scriam, eram niște coșciuge vesele, dezmembrate, niște vâsle de luptă cu metaforele, alungate un timp din cetate.

Colacele de salvare scrise cu alb șters deja de multele veri miroseau a pește plastifiat.

Un tricolor mic, fără glorie, la intrarea în Dunăre,

unde otgoanele își aveau lăzile de culcuș.

 

Și atunci am știut: am ajuns la peștera lui Isus Negrul.

Poezia era un gheizer în adâncul peșterii.

dracovița, Clara și copiii din Nord

iulie 12, 2014

DSCN6088

Când înecații începură să curgă puhoi pe Dunăre, cei dintâi care îi zăriră au fost pescarii de năzdrugă, apoi niște copii sosiți din nord, cu învățătoarea lor cu ochelari ovali, care nu știa să înoate și pe care o chema Clara. Conacul de la Cetate se umpluse de leșuri ce păreau că dorm în verandă.

- Trebuie că la mijloc e dracovița din ape, zise una din bucătăresele de la conac. Spre dimineață am zărit, printre duzi, o femeie cu părul acoperit de ștergare și cu solzi pe șold. Deși părul era legat, o gălbeneală ieșea de sub ștergar, de ziceai că soarele și-a dezlegat gura de tot.

- Nu-i vorba de nicio dracoviță, zise o altă bucătăreasă. E chiar cloaca Dunării care are nevoie de înecați ca de pâine și aer. Și nu-i îneacă pe oameni, noaptea, ci la miezul zilei, în văzul lumii.

Deși copiii veniți din nord își aduseseră cu ei sprayuri și unsori împotriva țânțarilor, umflăturile de pe genunchii și gleznele lor ori de pe pleoape și gât dovedeau că nimic nu se putea face. Țânțarii erau mari și alungiți ca niște libelule. Doar când se piteau sub vlăstarii de vișini, iar fructele împroșcau zeamă acrișoară, doar atunci fiarele cu trompa otrăvită se mai potoleau, lăsându-le vlaga copiilor.

Preotul de la conac își scutură odăjdiile de praful din drum și se porni mai întâi să îi boteze pe înecații din verandă. Dunărea era ca Iordanul, iar sufletul înecaților trebuia scos din apă cum altfel decât prin apă!

În seara aceea, Clara, învățătoarea, i-a visat pe înecații din verandă. Aceștia își spălară cămășile, își curățară părul, mâinile și picioarele, apoi se prinseră între ei și călcară pe Dunăre ca Isus, odinioară. Pășeau pe tăcute și aveau călcătura mică de parcă ar fi fost copii de cinci ani. Fiindcă erau înecați fără voie. Dacă ar fi fost înecați de voie, ar fi călcat ca niște gâște proaste. Dar așa, fără voie, erau ca puii de lebădă ieșiți dintr-un vârtej de apă.

 

DSCN6147

DSCN6076

 

(to be continued)

Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust (VLGEMP)

iulie 11, 2014

proust-on-his-deathbed

“L’absence n’est-elle pas, pour qui aime, la plus certaine, la plus efficace, la plus vivace, la plus indestructible, la plus fidèle des présences?”

Lucrul acesta devine perceptibil doar la maturitate, fără să fie neapărat legat de iubire, cât mai degrabă de moartea prietenilor, mentorilor, rudelor etc. Suferința e foarte bună (în acest sens – nu vreau să fiu cinică!) la casa omului, fiindcă ea este indiciul prim al neuitării și al prezenței continue. Suferința e o viespe necesară, care înțeapă. Iar înțepătura aceasta emoțională (care se umflă și se înroșește sub formă de bubă) este cel mai acut semn al prezenței sentimentale intense în noi. Când nu va mai fi suferință, nu va mai fi nici prezență, iar absența va domina indiferentă și întronată peste viață.

P. S.

“Ce qui pour nous fait le bonheur ou le malheur de notre vie, constitue pour tout autre un fait presque imperceptible.”

gisanți, gisante, lespezi, falduri, mâini

iulie 10, 2014

10536524_733697643342644_407710271759204355_o

10536524_733697650009310_1894362489207931008_o

10536524_733697653342643_3440746087709208410_o

Cel mai senin loc (stabil și vechi) al morții în Paris (și, poate, în toată Europa ori chiar în toată lumea – dacă nu mă înșel și nu exagerez poeticește cumva) se găsește în basilica Saint-Denis. Aici gisanții și gisantele sunt ca niște păpuși în cutii de zahăr. Stau ca într-o menajerie de sticlă care nu are cum să se spargă vreodată (fiindcă nimeni nu intenționează să o ciobească). Mai seamănă cu niște povârnișuri mici, dăltuite, de calcar, din insulele văratice ale Mediteranei grecești (deși aici, în basilică, e frig și umbră, cu tendință). Niște stâlpi întinși la orizontală și păstrați într-o grotă. Peste care au trecut revoluții, -isme, mode. E așa o tăcere lină și o tihnă de ședere încât aproape că ai dormi aici câteva ceasuri.

… făpturile care odinioară cozereau (comiteau causerie, adică)

iulie 9, 2014

bouquinistes

Îmi închipui, uneori, buchinişti glumeţi, bătrâiori şi pitoreşti pe malul Someşului: şi îmi închipui nu cum ar fi Clujul dacă ar fi Paris, ci cum ar fi Clujul dacă ar avea gherete, tejghele şi tarabe cu opuri vechi, afişe matusalemice şi alte chestiuni livreşti de odinioară, înşirate pe malul Someşului. Pentru că anticariatele nu mai sunt astăzi nişte pivniţe ale lui Auerbach, nu mai au farmecul sfătos şi exotic din vremea comunismului, când cartea era obiect ultrapreţios de contrabandă. Anticariatele de astăzi sunt nişte magazine ca oricare de cărţi. Ceva le lipseşte: nu ştiu ce, probabil o aromă, un aer tămâios şi tare de vin-marmeladă. Sau le lipsesc, poate, făpturile care odinioară cozereau (comiteau causerie, adică) în acele încăperi îmbâcsite care, însă, prin străluminare intelectuală, deveneau brusc o agora cu retori şi miniînţelepţi de ocazie. Tânjesc după anticariatele mirosind a ceară şi petrol, de odinioară, şi fantasmez după tarabe cu buchinişti (fie chiar nevorbitori de franceză), care să mă îmbie la citit (tachinându-mă) pe malul Someşului.

în sac (doar ochii și o jumătate de nas se mai zăresc)

iulie 8, 2014

bw1606

Nu m-am jucat niciodată cu un sac uriaș de hârtie, la noi nu erau saci din aceștia, pungile erau doar pentru bomboane ori pentru biscuiți, iar cartoanele doar pentru prăjituri și porțelanuri, sticlă ori articole de vestimentație și pantofi. Dar am avut reveria că am sărit cu sacul de hârtie, la întrecere cu tot felul de jivine mai mici decât mine, de obicei, prin pădurea Hoia sau pe Calea Turcului, unde locuiam cu părinții mei. Cred că, totuși, existau odinioară și la noi astfel de saci, dar erau mereu umpluți cu praf pentru făcut ciment și zăceau în dosul curților ori prin garaje ori erau sprijiniți de zidul alimentărilor. Mai târziu, la maturitate, sacul de hârtie a ajuns să fie o metaforă potrivită pentru jocul de-a v-ați ascunselea, când aveam nevoie să mă retrag o vreme din lume, să dispar lăsând doar urme oarecari, mai degrabă pseudopode, saci relaționali de medie rezistență, dincolo de cotidian, slujbe, corvezi and Co. Sacii aceștia de hărtie au devenit mai apoi un fel de epistole nescrise, păstrate ca scrisori prin chiar forma lor. O bizarerie lăuntrică, greu de definit, ca toate bizareriile. De fapt, erau niște saci tocmai potriviți de păstrat obiectele mici ale copilăriei, atârnând tot mai greu până când unul sau altul din saci s-ar fi spart oricum. Ce s-ar fi întâmplat mai departe e o altă poveste.

cărți, viață, cărți – o fixație (dincolo de bloguri)

iulie 5, 2014

 

 

old-books-300x225
Deşi am o relaţie aproape epidermică cu cărţile (iată o dublă cacofonie în avalanşă :) !), totuşi există texte pe care le abandonez de la început sau din mers. Să nu ne minţim şi să înfruntăm viteza în care trăim: cititul de astăzi se desfăşoară adesea mai degrabă ca o răsfoire, ca o foiletare, decât ca o parcurgere pas cu pas, minuţioasă. De ce? Pentru că dincolo de cărţi, Afară, stă şi aşteaptă tocmai viaţa. Pentru că alternativa la cărţi, care e viaţa, bate cu pumnul în uşă, face gălăgie şi îşi cere drepturile ţipând ca din gură de şarpe. Tocmai ca să evit să devin cumva o profesionistă a răsfoirii (vai!), tocmai de aceea reiau adesea cărţile şi văd în recitire o formă de prietenie matură şi echilibrată, mult mai tandră decât prima lectură pripită, aventuroasă, colerică. E o prietenie împărtăşită, aş spune, în timp ce întâia lectură a unei cărţi poate fi un coup de foudre, dar tocmai de aceea e o lectură emoţională şi, prin urmare, parşivă, riscând răstălmăcirea. Este adevărat că nu am o poziţie anume a corpului de întâie ori a doua lectură a unei cărţi. Cel mai mult îmi place să citesc stând lungită în pat: dar nu din lene, ci pentru că astfel pot uita întru totul de corp (răsfăţat în poziţia lui preferată), concentrându-mă pe ceea ce îmi dăruie cartea pe care tocmai o (re)parcurg.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 133 other followers